— Nu ştiu, îmi răspunde. N-am mai văzut o putere ca a ei. Parcă ar fi cu totul altceva.

Trag adânc aer în piept şi mă ridic în picioare. Încerc să sucesc pe toate părţile explicaţia lui Zélie, căutând o soluţie.

— Dacă folosesc magia de sânge, atunci tot ce-mi trebuie este s-o controlez, îi spun. Putem rezolva asta dacă mă înveţi o incantaţie.

Nările lui Zélie freamătă. Face un pas înapoi. Umerii i se încordează.

— Yoruba e sfântă pentru poporul nostru. Nu-i ceva pe care poţi pur şi simplu să-l înveţi.

— Ce se întâmplă acum e mai important decât limba voastră. Pe toate Cerurile! Suntem în război…

— Magia noastră nu are legătură cu războiul! ţipă Zélie.

Incantaţiile reprezintă istoria poporului nostru. Exact ceea ce tatăl tău a încercat să distrugă.

Prietena mea scutură din cap. Pieptul i se zbuciumă.

— Titánii ne-au furat magia. Nu se poate să ne furi şi limba!

Îmi înclin capul într-o parte.

— Să fur? Zélie, ce tot spui acolo? Cum altfel o să învăţ să-mi controlez magia?

— Nu ai nevoie de control, îmi explică ea. Nu-i nevoie să-ţi foloseşti magia deloc.

— Dacă nici măcar nu pot să-mi folosesc puterea, pe cine să mă

bazez? Nu ai stat nici cinci minute în mijlocul rebelilor Iyika, dar deja mă înjunghii pe la spate!

— Te înjunghii pe la spa…

Zélie tace pentru o clipă, apoi pufneşte:

— Deci despre asta e vorba, de fapt. După tot răul pe care l-a făcut, tot mai vrei să ai încredere în Inan.

Îmi ard obrajii. Îi întorc spatele, încrucişându-mi braţele la piept.

Nu am cum să-i explic, dar ştiu ce e în inima fratelui meu. A fost cât se poate de sincer când le-a oferit provizii majilor. Am avut o ocazie de-a încheia războiul, dar ea a i-a dat cu piciorul, fără să se gândească

la consecinţe.

— Planurile mele nu s-au schimbat, spune Zélie. Încă vreau să te văd pe tronul Orishei. Dar n-o să-mi cer scuze pentru că nu mai sunt atât de proastă încât să cred minciunile fratelui tău.

Între noi se lasă o tăcere grea, care îngheaţă atmosfera din junglă.

Vreau să am încredere în Zélie, dar în adâncul meu ştiu că interesele noastre nu mai sunt comune. La urma urmei, Inan e sânge din sângele meu. Pentru ea, el e doar nenorocitul care i-a frânt inima.

Nu pot lăsa această luptă doar în seama lui Zélie, tot aşa cum n-o pot lăsa doar pe umerii Ramayei. Dacă vreau să câştig acest război, am nevoie de propria-mi putere.

Oftez.

— Nu te-aş ruga să mă ajuţi, dacă ar exista o altă soluţie. Dar Mama dărâmă clădiri peste noi. Nu mă mai pot baza doar pe sabia mea. E datoria ta să lupţi pentru maji, dar eu, ca regină, sunt responsabilă pentru toţi. Trebuie să am grijă de kosidáni, care fug speriaţi. De soldaţii titáni, pe care Mama îi secătuieşte. Sunt responsabilă pentru majii care mă urăsc de moarte, însă nu pot ajuta pe nimeni decât când îmi voi putea folosi puterea.

Zélie face câţiva paşi spre mine. Tonul ei se domoleşte.

— Amari, nu! Nu-i nevoie să porţi doar tu povara salvării Orïshei.

— Dacă n-o fac eu, atunci cine? Chiar tu ai spus: nu ai încredere că

Inan se va ţine de cuvânt.

Îmi şterg ochii obosiţi şi încerc să-mi ţin durerea ferecată în suflet.

Mă gândesc la toate vieţile pe care faptele mele le-au distrus. Îmi vin în minte chipurile tuturor celor care au murit din cauză că în clipa asta nu stau pe tronul Orïshei.

— Sunt singura persoană care luptă pentru toţi. Nu pot face asta fără să-mi folosesc magia. Dacă nu vrei să mă ajuţi… nu-i nimic. Voi găsi pe cineva dispus să o facă.

Dau să plec, dar Zélie mă apucă de mână. Îşi relaxează umerii şi oftează.

— O să mă ajuţi? o întreb.

— Da, cu o condiţie. Dacă te învăţ o incantaţie, o vei folosi împotriva titánilor, nu împotriva majilor.

Dau aprobator din cap. Înţeleg importanţa cuvintelor ei.

— Promit c-o voi folosi doar împotriva Mamei şi a armatei ei.

Zélie ezită puţin, dar în cele din urmă ridică braţele. Îmi aranjează

mâinile în poziţia potrivită şi zice:

— Bun. Depărtează picioarele şi repetă după mine!

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI

ZÉLIE

A doua zi, de dimineaţă, abia îmi pot ţine ochii deschişi. Amari ne-a pus să ne antrenăm toată noaptea. Ne-am întors la sanctuar abia în zori. Acum, ceilalţi doi Secerători din clanul meu mă pregătesc pentru Ascensiunea mea ca membru al Consiliului. Mă lupt cu imboldul de a evada din siguranţa oferită de zidurile sanctuarului.

Tot ce doream era să găsesc o modalitate de-a câştiga acest război.

Nu sunt pregătită să devin Mai-marele unui clan.

— Ia apă curată! îmi spune ferm Bimpe, cea mai mare dintre cele două fete.

Secerătoarele tinere se agită în jurul meu. Sunt îmbrăcate în robe sêntaro, care nu le vin deloc bine. Bimpe e prea înaltă şi tivul îi ajunge în dreptul genunchilor. În jurul ochilor şi al gurii pielea ei are porţiuni decolorate, care alcătuiesc un model minunat.

Lângă ea, Mári înoată în robele greoaie şi negre. Încă e micuţă, fiindcă are doar treisprezece ani. De câte ori îmi zâmbeşte, văd strungăreaţă adorabilă dintre dinţii ei din faţă.