Iyika au sosit.
Gărzile formează un scut în dreptul Mamei, iar eu şi sătenii ne adăpostim. Ojore se năpusteşte în direcţia sunetului, în coridor.
Soldaţii ne conduc spre beciurile palatului. Până să ne adăpostim, aud ţipătul atacatorului:
— Dă-mi drumul!
E un glas de fată. Fac cale-ntoarsă, croindu-mi cu greu drum printre gărzi. O vază spartă zace pe podeaua pardosită. Bucăţi de pâine veche sunt împrăştiate pe jos. Tânăra hoaţă se căzneşte să
scape din strânsoarea lui Ojore, care o forţează să stea în genunchi.
Când îi trage gluga deoparte, iese la iveală un cap plin de bucle albe.
Jokôye trage sabia din teacă şi o duce la gâtul tinerei maji.
— Majestatea Voastră, daţi-vă înapoi! E una de-a lor.
Face un semn spre simbolul roşu de pe pieptul fetei, care dovedeşte că este membră a grupării Iyika.
Ridic o mână în aer.
— Pe loc repaus, generale! E doar un copil care caută de mâncare.
— N-aţi fost aici când Lagosul a căzut! se repede la mine Jokôye.
Când vine vorba despre maji, copiii lor sunt tot soldaţi bine instruiţi.
Când mă uit la fată, nu văd ameninţarea pe care o zugrăveşte generalul. Ochii ei căprui scapără de furie. Gâfâie. Respiră tot mai precipitat. Mama încearcă să mă ţină lângă ea, însă moneda de aramă
îmi arde palma.
O dau la o parte pe Jokôye, mă apropii de tânăra maji şi îngenunchez în faţa ei.
— Nu-mi pasă că eşti rege! se răsteşte fata. O să te fac scrum!
— Cum te numeşti? o întreb.
Clipeşte surprinsă, apoi îşi mijeşte ochii oblici.
— Mă numesc Raifa. Şi o s-ajung să văd un maji stând pe tronul ăsta.
La auzul ameninţării, Jokôye se repede la fată, dar o oblig să facă
un pas înapoi. Ridic pâinile de jos şi le pun în desaga din bumbac a Raifei.
— Nu e nevoie să furi, îi spun. Oferim gratis mâncare proaspătă.
— Inan! şuieră Mama printre dinţi, cu ochii lucind de îngrijorare.
În spatele meu, aud cum Jokôye scrâşneşte din dinţi. Soldaţii îmi aruncă priviri nimicitoare. Perspectiva aprobării de care am nevoie devine tot mai firavă, cu fiecare secundă care trece. Dar acum, privind-o pe fată, îmi amintesc de promisiunea făcută lui Zélie. Nu vreau doar să fiu rege. Vreau să fiu regele care tatăl meu n-a putut să
fie.
Îi înapoiez Raifei desaga.
— Du asta poporului tău şi împrăştie vorba! Spune-le că orice maji dezertor care contribuie de bunăvoie la eforturile de reconstruire va primi raţie dublă de mâncare.
Mama se face albă ca hârtia. Picioarele nu o mai ţin. Se aşază. Când i-o dau pe Raifa lui Ojore, sala plină până la refuz protestează, cuprinsă de o iritare nestăvilită. Ojore e singurul în care am încredere.
— Asigură-te că ajunge întreagă în pădure! îi zic.
Ojore strânge din dinţi atât de tare, încât mi-e frică să nu-i crape falca, dar face un efort şi se înclină în faţa mea. Furia mulţimii sporeşte în momentul în care Amiralul o conduce pe fată dincolo de uşile palatului.
— Majestate, ne-ai scuipat în faţă! răcneşte Jokôye. Viermii ăştia ne-au distrus căminele! Ne-au omorât oamenii dragi!
O întrerup:
— Şi noi am făcut acelaşi lucru cu ei, decenii la rând. Îi atacăm. Ne atacă şi ei. Nu se termină niciodată!
Obrajii Mamei sunt atât de palizi, încât pare c-o să leşine dintr-o clipă-n alta. Nu ştie ce lucruri am văzut. Nimeni nu ştie ce am simţit.
— Dacă aţi fi maji şi v-ar fi revenit puterile, voi ce-aţi face? mă
adresez mulţimii. Familiile lor au fost măcelărite în timpul domniei tatălui meu. Am aruncat mai bine de jumătate dintre ei în temniţe!
Până în momentul acesta, majii au avut doar două alegeri: fie să lupte împotriva noastră, fie să accepte persecuţiile. Datorită decretului pe care l-am dat, vor mai avea o alegere: posibilitatea de-a trăi într-o pace durabilă. O pace pe care nu le-a fost îngăduit s-o trăiască.
Deşi caut din priviri susţinere printre cei de faţă, nimeni nu-mi sare în apărare. Consilierii mă ţintuiesc cu priviri de gheaţă. Pierd
