— Fie ca jurământul tău să fie scris cu sânge! spune ea solemn. În faţa poporului tău. În faţa zeilor tăi.

Mama Agba îmi crestează palma şi-mi călăuzeşte mâna. Îmi lipeşte palma de centrul cercului. Piatra se luminează. Magia încălzeşte aerul din jurul meu. Nu doar sângele e sorbit din fiinţa mea. Din mulţime se aud icnete de uimire când mâna mea devine una cu suprafaţa pietrei. Lumina purpurie se împrăştie precum firele din plasa unui păianjen gigantic. Lumini incandescente scapără în jurul capului

meu. Venele mi se umflă pe sub piele.

Cu o strălucire instantanee, lumina de sub mine erupe în nori de fum purpuriu. Ceaţa este atât de densă, încât n-o mai văd nici pe Mama Agba. Fumul înghite toate sunetele.

Nu mai văd nimic. Tatuajele de pe gâtul meu încep să vibreze.

Apoi Oya luminează în întuneric.

Pe toţi zeii…

Nu contează de câte ori i-am văzut puterea; de fiecare dată, rămân fără suflare. Mi se taie respiraţia când Oya mi se arată, mai impunătoare ca oricând. Fustele i se învârt într-un uragan roşu.

Străluciri în nuanţe de purpuriu-închis îi conturează pielea neagră ca obsidianul. O picătură de ashê i se scurge din mână, strălucind tot mai puternic în timp ce alunecă prin întuneric.

Toţi muşchii din corp mi se încordează. Mă pregătesc să primesc darul, înţelepciunea sacră cu care doar o ìsípayá te poate înzestra.

Ìsípayá unui îmblânzitor a fost cea care ne-a ajutat să găsim animalele de călărie masive pe care le folosim. Ìsípayá unui Secerător a dat naştere primelor incarnări. Aceeaşi dorinţă nestăvilită pe care am avut-o în copilărie mă mistuie şi acum, când îmi răsfir degetele, aşteptând ìsípayá mea.

Picătura de ashê aterizează în palma mea şi ochii mi se umplu de lumină purpurie.

Pielea mea arde pe măsură ce ìsípayá pune stăpânire pe mine. La început, o fâşie de lumină purpurie se învolburează din pieptul meu, ca o panglică. Apoi apare o fâşie aurie, răsucindu-se din întuneric.

Urmează cea portocalie şi cea verde-smarald. Toate strălucirile se împletesc între ele. Se întrepătrund asemenea rădăcinilor arborilor-mamut, zămislind o putere atât de mare, încât rage ca o leonară.

O mulţime de întrebări mi se bulucesc în minte. Întind mâna, încercând să ating curcubeul ameţitor de magie. Dar când degetele mele dau să atingă căldura mistuitoare, fâşiile de lumină dispar.

— Uf!

Respir cu greu. Cad în genunchi. Ridic palma tremurătoare în dreptul ochilor, dar nu se mai vede nici urmă din tăietura făcută de Mama Agba.

După ce se risipeşte fumul, Mama Agba îmi întinde mâna. Ochii

căprui îi lucesc de mândrie. Mă ajută să mă ridic în picioare. Nu-mi iese din minte curcubeul zămislit de ìsípayá mea. Mama Agba mă

întoarce cu faţa spre mulţime. Îmi ridică braţul. Inima mi se umple de fericire când muntele întreg vuieşte de urale.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE

INAN

Când soarele apune în Lagos, hotărăsc, în sfârşit, cum să ripostez după atacul rebelilor Iyika asupra proviziilor noastre. În momentul de faţă suntem ţinte sigure, dar, dacă le-aş găsi tabăra, am putea lansa o contraofensivă.

Dacă nu eliberez Lagosul de dominaţia lor, nu avem nicio şansă de a câştiga războiul. În ritmul ăsta, vor lua cu asalt zidurile distruse ori ne vor lăsa să murim de foame.

Trebuie să acţionez acum. Până nu este prea târziu.

Aştept să se lase întunericul. Când ultima rază de lumină aruncată

de lumânare se stinge pe coridoare şi nimic nu mai tulbură liniştea în palat, semiluna îşi face apariţia pe cerul înnegrit de fum.

Mă dau jos din pat şi-mi schimb cămaşa de noapte brodată cu un caftan zdrenţuit. Sub pernă am o sticluţă furată, plină cu pigment negru. Îmi vopsesc şuviţa albă.

Să sperăm că e de ajuns. Mă răsucesc pe călcâie şi-mi privesc îndeaproape reflexia în oglinda Tatei. Ultima dată când am purtat o haină aşa de simplă, eram cu sora mea şi cu Zélie, în tabăra divinerilor. Am senzaţia că s-a petrecut atât de demult, încât nici măcar nu pare aievea. Pe vremea aceea eram doar un prinţ, iar Zélie nu era Soldatul-Care-Aduce-Moartea.

Cuvintele Raifei îmi terorizează gândurile: A fost doar începutul!

Lagosul va pieri în flăcări până la ultima piatră!

Dacă nu găsesc o modalitate de a-i opri pe rebelii Iyika, Orïsha se va prăbuşi din cauza mea.

Deschid geamul şi mă uit în jos. Iatacurile Tatei se află la al cincilea etaj al palatului, dar dedesubt văd multe balcoane şi balustrade. Mă urc pe marginea ferestrei şi mă ţin de pervaz. Dacă aş

calcula bine…

— Sper că ieşi pe furiş ca să te întâlneşti cu o fată.

Tresar la auzul vocii baritonale şi aproape mă rostogolesc de pe pervaz. Ojore stă în prag, cu braţele încrucişate la piept şi cu un

zâmbet mucalit în colţul gurii.

— Dacă-i aşa, o să mă fac că nu văd, spune el. Ţi-ar prinde bine o tăvăleală.

Mă uit din nou afară, în jos.

— Atunci, merg să mă întâlnesc cu o fată. Prefă-te că nu m-ai văzut!

Ojore închide uşa în urma lui.

— Ei, dă-mi mai multe detalii! Eşti pe cale să-ţi pui viaţa în pericol.

Măcar spune-mi cum o cheamă.

Deşi vorbeşte în glumă, în minte-mi vine chipul lui Zélie. Claia ei de păr alb. Privirea ei argintie. Pielea ei închisă la culoare.

Pentru o clipă, sunt iarăşi singur cu ea, în scena de vis, prea neştiutor ca să înţeleg ce-o să urmeze. Dar nu apuc să poposesc mult în această amintire, pentru că-mi revine în minte durerea provocată

de vrejurile ei negre, cu care a încercat să mă sugrume.

Oftez.

— Ce s-a întâmplat ieri a fost din vina mea. Şi a unei fete. Dacă

acum ea e conducătoarea grupului Iyika, e doar o chestiune de timp până când vor ataca Lagosul din nou.

— Şi ce ai de gând să faci? întreabă Ojore. S-o linişteşti cu un sărut?