Nu am crezut că pot să-i năucesc pe toţi rebelii Iyika dintr-odată.

— Lăsaţi-l pe rege să se odihnească!

Mama îi trimite pe toţi afară, apoi îngenunchează lângă mine.

Clatină din cap şi îşi trece degetele printre buclele mele ude de sudoare.

— Îmi vine să te omor.

— Îmi pare rău, spun cu voce dogită. Nu trebuia să fim prinşi.

— Eşti rege, pentru numele zeilor! Dacă ai un plan, lupţi alături de soldaţi! Alături de mine!

Îşi lipeşte fruntea de a mea, strângându-mă cu putere. Mâinile îi tremură, înlănţuite pe după gâtul meu. Simt cum se crispează în încercarea de a-şi stăpâni lacrimile.

— Te rog, data viitoare, ia-mă cu tine! îmi şopteşte. De-abia te-am regăsit. Nu se poate să te pierd din nou.

Dau din cap şi închid ochii. În minte mi-a rămas întipărită

amintirea flăcărilor care luminau chipul lui Ojore. Pe măsură ce imaginea asta se îndepărtează, în locul ei apare amintirea de când mi-am descoperit puterile pentru prima dată, când l-am ţintuit în loc pe Amiralul Kaea, în Chândomblé.

— Ai mai făcut asta vreodată? întreabă Mama.

— Da. Dar niciodată cu atâţia oameni în acelaşi timp.

Generalul Jokôye intră în cortul nostru. Observ pe chipul ei ceva ce pare să aducă a zâmbet. Îşi împinge ochelarii pe nas şi face o plecăciune.

— Mă bucur că sunteţi bine, Majestate.

Ojore vine în urma ei, cu bandaje peste arsurile proaspăt căpătate.

— Îţi rămân dator, vere.

Mă înghionteşte în picior.

— Mi-ai tot salvat viaţa, Ojore. Era cazul s-o salvez şi eu pe a ta.

— Recunosc că am avut îndoieli, spune Jokôye. Dar nu mă tem să

recunosc atunci când nu am dreptate. Aţi făcut o treabă

extraordinară când i-aţi îngenuncheat pe rebeli. Dacă eliberăm Lagosul, schimbăm soarta acestui război!

Dau la o parte foaia de cort şi arunc o privire afară. Soldaţii noştri strigă de bucurie, trăgând la măsea din ploşti.

În mijlocul lor, rebelii capturaţi stau în genunchi. Fiecare Iyika e

legat cu lanţuri de majacite şi poartă un sac pe cap. Privindu-i, aş vrea să mă pot bucura de victorie, şi totuşi un gol îmi pustieşte sufletul.

Ultima dată când am văzut maji cu capetele acoperite de saci, s-a întâmplat când Tata a condus atacul.

Jokôye ia poziţie de drepţi şi-şi duce mâna la sabie.

— Şi-acum, avem nevoie de răspunsuri. E timpul să găsim tot ce a mai rămas din viermii ăştia şi să-i ştergem de pe faţa pământului.

Se îndreaptă cu paşi apăsaţi spre prizonieri. Coada ei împletită şi lungă până la brâu îi saltă pe spate. Cu un gest larg, curmă

petrecerea. Hotărârea din privirea ei mă face să asud iar.

— Scoateţi-le sacii! ordonă generalul.

Soldaţii ei se grăbesc să smulgă sacii de pe capetele majilor.

Se aude doar trosnetul lemnelor care ard. Jokôye trece prin dreptul lor, uitându-se cu atenţie la chipul fiecăruia.

— Aţi fost eficienţi în timpul atacului vostru distrugător! răcneşte ea. Acum a venit timpul să plătiţi. Spuneţi-mi unde se ascund ceilalţi viermi ca voi şi vă promit… că moartea voastră va fi rapidă!

Unii rebeli stau cu capul plecat. Alţii încearcă să-şi ascundă

lacrimile. Un Arzător, o fată tânără, priveşte în sus, la lună. Părul alb îi flutură în bătaia vântului.

Jokôye se opreşte în faţa ei. Scrâşneşte din dinţi, iritată de sfidarea fetei. Tresar când Jokôye se repede la gâtul Arzătoarei.

— Te-am întrebat ceva!

Fata se zbate, sufocată de strânsoarea lui Jokôye. Generalul meu o ridică de la pământ. Mi se strânge inima.

— Răspunde-mi! răcneşte Jokôye.

Tânăra Arzător se chinuie să respire, dar rămâne cu ochii aţintiţi pe cerul nopţii.

— Dacă e să mor aici, pe loc – spune cu glas gâtuit –, atunci mai bine mă uit la lună decât la faţa ta hidoasă.

Jokôye o trânteşte pe pământul înnegrit de foc. Tânăra maji tuşeşte când aerul îi năvăleşte din nou în plămâni. Dar, după cum o priveşte Jokôye, ştiu că respiraţiile ei sunt numărate.

Ojore îi întinde generalului o sticluţă cu lichid negru şi un ac gol pe dinăuntru. Cicatricea mea pulsează. Parcă revăd cum Tata o torturează pe Zélie.

Dau să mă ridic, dar Mama mă trage înapoi. Îmi apasă coapsa, ca să nu mă clintesc.

— Indiferent ce-ţi trece prin minte să faci, opreşte-te! şuieră ea.

Le-ai dat o dată majilor posibilitatea să aleagă. Nu-i poţi salva pe toţi.

Ştiu că are dreptate, dar tot mi-e greaţă. Nu aşa ar trebui să se simtă un rege mai bun. De fapt, nu mă simt deloc ca un rege.

— Ştii cum e când îţi curge majacite prin vene? răsună vocea lui Jokôye în timp ce generalul umple acul până sus.

Metalul străluceşte în lumina focului.