Îi întorc vorba:
— Toată lumea va muri de foame dacă nu punem capăt acestui război. Vreau ca până la sfârşitul acestei zile să se ridice în piaţă un centru mobil de distribuţie a hranei. Acesta-i ordinul meu.
Toată lumea începe să se agite. Strâng în pumn moneda de aramă
şi rămân neînduplecat. Deşi nemulţumirea nobililor creşte, nu poate întrece lacrimile care umplu ochii acestei tinere femei. Mama mă
strânge de umăr şi simt cum mă pătrunde căldura mândriei ei.
Zâmbesc când în faţa tronului se formează un şir de oameni.
Îi fac semn primului sătean să facă un pas înainte.
— Bine. Tu de ce ai nevoie?
Pe rând, oamenii vin în faţă, depănându-şi problemele ore întregi: cadavrele de pe străzi; copiii orfani; sutele de locuitori strămutaţi din cauza drumurilor distruse. Cu raţiile suplimentare ca stimulent, apar noi forţe de muncă. Organizăm grupuri care să adune morţii care zac pe străzi. Sub presiunea exercitată de mine, nobilii îşi deschid casele ca să-i primească pe sătenii strămutaţi şi pe copiii fără părinţi.
Aşa! Zâmbesc când câţiva titáni se oferă să intre în armata Mamei.
Cu fiecare ordin pe care-l dau, simt că-mi intru tot mai mult în noul rol. Simt puterea pe care o mânuiesc ca rege. Cu o lună în urmă, astfel de ordine erau doar plăsmuiri ale imaginaţiei mele. Acum, cu un singur cuvânt, ele devin lege. Nici măcar cei care nu mă agreează
nu se pot împotrivi felului în care aleg să conduc.
Generalul Jokôye păşeşte în faţă, cu mâinile împreunate la spate.
Deşi este minionă, prezenţa ei e impunătoare. Gărzile stau smirnă
când trece pe lângă ele.
— Majestate, dacă-mi permiteţi… Vă admir mărinimia, dar acestea sunt doar îmbunătăţiri temporare, nu soluţii durabile. Rebelii Iyika ne ţin ostateci cu atacurile lor. E doar o chestiune de timp până se vor întoarce să termine ce au început.
Cuvintele generalului sunt asemenea unor nori grei care acoperă
razele soarelui. Scânteia de speranţă care a strălucit în sala tronului până adineauri se stinge, înăbuşită de realităţile războiului.
Îi răspund:
— Putem trimite iscoade, ca să aflăm unde se ascund…
Jokôye taie aerul cu o mişcare energică de mână.
— E imposibil. De fiecare dacă când am trimis un soldat în pădure, s-au răzbunat. Iscoadele noastre nu s-au întors în viaţă.
Mă trag de guler. Simt cum pe pielea mea se adună broboane de transpiraţie.
— Atunci, vom lansa un atac la scară largă. O să-i distrugem înainte să apuce să riposteze…
Jokôye îşi împinge ochelarii pe nas.
— Să scoatem armata din Lagos ar însemna să distrugem ruinele oraşului, care sunt singura noastră apărare. Chiar vreţi să vă asumaţi acest risc, când nici măcar nu putem localiza baza rebelilor Iyika?
Duritatea cuvintelor ei desfiinţează fără milă fiecare soluţie pe care o propun. Nici nu se oboseşte să-şi ascundă lipsa de consideraţie faţă
de mine. Mirosul greu al dezaprobării se răspândeşte în toată sala.
Mama îmi sare în apărare:
— Toate acestea sunt probleme importante. Şi cel mai bine ar fi să
fie discutate în spatele uşilor închise.
Generalul contraatacă:
— Secretomania n-o să ne folosească la nimic când vom muri cu toţii. Până nu-i eliminăm pe Iyika, toate aceste eforturi sunt zadarnice.
Mă joc cu moneda de aramă şi privesc în zare, prin ferestrele înalte. Tata a respectat-o întotdeauna pe Jokôye, mai ales pentru că
vorbeşte direct. Toată lumea tace. Oamenii aşteaptă răspunsul meu.
Trag adânc aer în piept şi mă ridic de pe tron.
— În curând, voi pune la cale un plan…
Dinspre coridorul principal răzbat strigăte. Tresar când aud
zgomot de sticlă spartă.
Nu vedem ce se întâmplă. Poate că agitaţia asta e o avertizare că
