Amintirea de care pomeneşte mă învăluie. Văd cu ochii minţii pielea minunată a Mamei, părul ei des şi alb.

Ultima dată când a fost ales un Mai-mare al Consiliului Secerătorilor, am mers tocmai până în Lokoja, fiindcă voiam să

asistăm la Ascensiune. Mama m-a strâns de mână când a început ritualul. Palmele ei miroseau întotdeauna a ulei de nucă-de-cocos.

Mi-am ţinut respiraţia când locul unde se petrecea Ascensiunea s-a luminat în nuanţe purpuriu-închis – semnul că Oya era prezentă. Un fum negru a învăluit locul ritualului, ascunzându-l pe noul Mai-mare de privirile noastre.

— Ce se întâmplă? am şoptit.

— E ìsípayá lui, mi-a răspuns mama, tot în şoaptă. În timpul Ascensiunii, Mai-marele primeşte puţin din înţelepciunea zeului său. Se spune că profeţia de care are parte îl ajută să-şi conducă clanul.

— Vreau şi eu o ìsípayá! am spus, iar Mama a început să râdă.

M-a strâns în braţe.

— Şi eu vreau. Într-o zi, s-ar putea să primim şi noi una.

Pe atunci nu ştiam ce înseamnă să fii Mai-marele unui clan. Ştiam doar că, indiferent ce voia Mama, eu trebuia să am acel ceva.

Tzain mă ajută să mă ridic în picioare şi mă încurajează:

— Poţi s-o faci. Sunt convins de asta. Pur şi simplu trebuie să-ţi demonstrezi ţie înseţi că poţi.

Dau din cap şi oftez lung, uitându-mă la uşa templului.

— Bine. Să mergem!

Când Mama Agba intră în cercul de pietre aflat la baza celui de-al treilea munte, printre maji se aşterne tăcerea. Aproape optzeci de membri Iyika privesc de dincolo de pietre, împreună cu divinerii din clanul lor. Mama Agba arată ca o zeiţă. Poartă un turban înalt, argintiu şi o mantie asortată. Mătasea lucioasă alunecă în urma ei în vreme ce se îndreaptă spre centrul cercului, iar vopseaua albă îi accentuează sprâncenele şi îi subliniază pomeţii.

Se adresează mulţimii:

— Zeii ne zâmbesc astăzi. Înaintaşii voştri vă zâmbesc şi ei. De fiecare dată când un nou membru al Consiliului Mai-marilor se ridică

să-şi conducă propriul clan, insuflăm viaţă în ceea ce duşmanii noştri au încercat să distrugă!

Uralele răsună prin mulţime, iar eu trag adânc aer în piept, impresionată de privelişte. Mi-aş dori să pot duce imaginea asta în mormântul lui Baba. Pentru prima dată, simt că moartea lui nu a fost

în zadar.

— Înainte de Raid, rolul Mai-marelui era rezervat pentru cel mai puternic maji al unui clan, continuă Mama Agba. Dacă cineva considera că titlul i se cuvine, avea dreptul să ceară să-l provoace la luptă pe Mai-mare, ca să încerce să demonstreze valoarea sa. Iar un Mai-mare are posibilitatea să accepte că a apărut o nouă putere, mai mare decât a lui, şi să se retragă. Mi s-a adus la cunoştinţă că există

cineva care vrea să facă asta.

Mama Agba îşi împreunează palmele şi se răsuceşte spre cei trei Secerători adunaţi în colţul îndepărtat. Cu toate că ei alcătuiesc cel mai puţin numeros clan din sanctuar, să văd atâţia Secerători la un loc mă emoţionează. Acum câteva luni, nu exista niciun Secerător în Orïsha.

— Mâzeli Adesanya – rosteşte solemn Mama Agba –, Mai-mare al Clanului Secerătorilor, eşti provocat la o înfruntare. Accepţi provocarea sau renunţi la titlul tău?

Mâzeli îşi umflă pieptul şi traversează podeaua din calcedonie. Pe umeri îi atârnă o robă din mătase neagră, pe al cărei tiv se văd însemnele Secerătorilor, în nuanţe de purpuriu.

Mâzeli face o plecăciune în direcţia mea.

— Renunţ cu bucurie! Cine altcineva ar putea conduce mai bine Secerătorii, dacă nu însuşi Soldatul-Care-Aduce-Moartea?

Cuvintele lui stârnesc urale pe tot muntele. Ovaţiile ar trebui să-mi dea curaj; în schimb, simt picături de transpiraţie pe tâmple.

Greutatea întregii lumi mă apasă pe umeri când mă ridic. Fiecare pas pe care îl fac pe pardoseala de calcedonie pare să dureze o eternitate.

Mă gândesc la visul meu de a naviga undeva departe. Simt arsura cicatricilor. Dar când ajung lângă Mama Agba, nu pot nega dorinţa pe care o simt în inimă.

Îngenunchez în faţa ei. Vocea Mamei Agba se umple de emoţie.

— Zélie Adebola…

Ochii ei de culoarea mahonului strălucesc de lacrimi. Trebuie să-mi înfig unghiile în palme ca să le stăpânesc pe ale mele.

— Şé o gba àwọn ènìyàn wònyí gégé bí ara rẹ? Şé ìwọ yóò lo gbogboagbára rẹláti dábòbò wón ni gbogbo ònà?

Îi accepţi pe aceşti oameni ca fiind ai tăi?

Îţi vei folosi puterea ca să-i protejezi cu orice preţ?

Povara întrebărilor ei îmi apasă pieptul. Îi privesc pe Secerătorii adunaţi în jurul lui Mâzeli. Bimpe urmăreşte totul cu degetele la buze. Mári îmi face semne cu mâna, plină de însufleţire, parcă imună

la solemnitatea momentului. Deşi le cunosc de doar câteva ore, simt deja că în venele noastre curge acelaşi sânge. Asta îmi dă un sentiment liniştitor. În preajma lor mă simt aşa de bine cum nu m-am simţit de mulţi ani.

— Care-i răspunsul tău? întreabă Mama Agba.

Îmi îndrept spatele şi dau aprobator din cap. Pentru prima dată

după Raid, înţeleg cu adevărat potenţialul pe care-l avem şi văd frumuseţea a ceea ce am putea deveni.

— Mo gbà. Mà á se é.

Importanţa jurământului meu parcă mă sugrumă: „Voi face tot ce pot ca să-i protejez pe aceşti Secerători”.

Mama Agba îşi şterge o lacrimă, apoi îşi înmoaie degetul într-o cutie de tablă cu colorant purpuriu scânteietor. Îmi desenează o semilună pe frunte şi o linie de-a lungul maxilarului. Întregul munte e cufundat în tăcere. Încheie binecuvântarea cu un desen complicat, deasupra ochiului meu stâng. Rămân nemişcată când îmi pune în jurul picioarelor ofrande de scorţişoară şi de iarbă-de-mană.

Mă sărută pe frunte.

— Ştiu că părinţii tăi sunt mândri de tine. La fel şi eu.

Zâmbesc, gândindu-mă la ce ar spune ai mei dacă ar fi aici. Mamei îi fusese menit să devină cel mai tânăr Mai-mare al Consiliului Secerătorilor din istorie. Acum, această onoare îmi revine mie.

— Dă-mi mâna, copilă!

Întind palma. Mama Agba scoate un pumnal negru.