— Nimic încă. Avem oameni la King’s Cross, Euston, Liverpool Street, Paddington, dar n-au văzut nici urmă de ea.
— Și șoselele? Știm că are mașină, a plecat cu ea dimineață. Ceva de la sistemul de recunoaștere a numerelor de înmatriculare sau de la camerele de trafic?
— Nimic încă, dar sincer să fiu, nu știm unde să ne uităm, ar fi putut să plece oriunde…
— Mda, dar dacă e deșteaptă, o să încerce să iasă din țară. Ceea ce mă face să
mă gândesc că o să se îndrepte spre porturile de feriboturi, deci asta înseamnă
M3 sau A3, după cum se hotărăște pentru Southampton sau Portsmouth…
Buckland scria furios pe tastatură, dar a clătinat din cap dezamăgit.
— Sau o să încerce tunelul, via M20.
— Tocmai am încercat.
— Mai încearcă o dată.
Fără tragere de inimă, Buckland s-a conformat, apoi s-a îndreptat pe scaun când i-a apărut ceva pe monitor.
— Un Vauxhall Corsa, LK14 TFV, înregistrat pe numele Olivia Campbell, localizat lângă intersecția 3 de pe M20 acum trei minute, a spus el pe nerăsuflate.
— În ce direcție se îndreaptă?
— Spre Folkestone.
— Asta e, a răspuns Chandra, simțind valul de adrenalină. Anunță!
Buckland s-a grăbit să se conformeze și și-a luat stângaci telefonul, în timp ce Chandra adăuga:
— Am prins-o.
134.
Olivia stătea cu ochii la drum, apăsând accelerația până la podea și gonind mașinile din cale. Știa că riscă să atragă atenția conducând atât de agresiv, dar nu prea avea de ales. Habar n-avea cât de serios o va căuta poliția, cât de convinși erau de vinovăția ei, însă știa că acum cea mai sigură variantă era să plece din țară cât de repede putea. Avea la ea pașaportul, 200 de lire cash și câteva carduri.
Nu era mult, dar avea să fie suficient deocamdată și să-i asigure timpul necesar să găsească un loc unde să se ascundă în Franța sau Spania. Era un plan disperat și putea să-i asigure doar traiul de pe-o zi pe alta, dar asta era situația. Acum era vorba despre supraviețuire.
Nu așa avusese de gând să se desfășoare lucrurile. Probabil că fusese fantezist să creadă că ar putea să scape, nu era un infractor înrăit, dar totul mersese conform planului. Willis își primise pedeapsa cuvenită, deși cu mare întârziere, ca și Baynes, ambii pierind într-un fel care ei i se părea întru totul potrivit. Jack Walker culegea chiar acum roadele crimei lui, în timp ce Janet Slater era în spital cu arsuri grave, iar viața ei era făcută fărâme. Singurul semn de întrebare era legat de Courtney Turner, dar cum Mike Burnham clar nu luase legătura cu poliția după ce-i trimisese acum trei zile informațiile confidențiale, era convinsă că se ocupa și el, așa cum și crezuse că o să facă. Burnham, care apărea des în presă
plângându-se de sentința prea ușoară primită de Turner, i se păruse întotdeauna un butoi de pulbere care stă să explodeze. A zâmbit când a trecut de intersecția 6 către Maidstone, orașul lui Burnham, făcându-i semn din cap ultimului dintre călăii ei sub acoperire.
Doar la sfârșit o luaseră lucrurile razna. Se imagina scăpând basma curată, în timp ce Firth demisiona, Christopher îi prelua funcția, iar Guy Chambers plătea oalele sparte. Arestarea și dizgrația lui i-ar fi rămas pe conștiință, pentru că odată
ținuse la gură-spartă ăsta spilcuit, dar într-o oarecare măsură și-o făcuse cu mâna lui, cu opiniile lui emfatice și atitudinea nechibzuită. În plus, când a apărut ocazia să-i facă o înscenare, îi fusese pur și simplu imposibil s-o rateze. Odată ce se rezolvau toate, odată ce demisiona, poate Christopher avea s-o ierte cu timpul, dându-și seama că era mai bine să întemeieze o nouă familie cu o femeie care-l iubea cu adevărat decât să petreacă singur Crăciun după Crăciun. Bineînțeles, era imposibil de știut, dar acum nu mai conta.
Ciudat cum te dezamăgește viața. Olivia încercase întotdeauna să facă numai ce trebuie, să fie ce se aștepta lumea să fie. Sârguincioasă, conștiincioasă și ascultătoare când era mică; optimistă, idealistă și pasionată în tinerețe; dedicată, hotărâtă și ingenioasă ca profesionistă, și totuși, care fusese răsplata ei?
Bagatelizată și neglijată de o mamă care-și dorise un băiat, sedusă de un mincinos fermecător care voia să fie și cu degetele unse, și cu slănina în pod, trădată de cei pe care crezuse că se poate baza. Chiar și când se luptase să facă ce trebuia, cerând ca Willis să fie trimis la închisoare, se alesese doar cu resentimente, neîncredere și un regres în carieră. La început, fusese surprinsă, șocată să învețe lecția dureroasă că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, dar cu timpul începuse să vadă logica. Ea fusese anomalia, nu restul lumii. Știau toți că poți încălca regulile după bunul-plac, fără să fii sancționat sau să suporți consecințele, dovedind în mod repetat maxima potrivit căreia băieții buni ajung pe ultimul loc.
Ăsta era rezultatul educației ei în Serviciul de Probațiune al Majestății Sale.
Olivia gonea, depășind în viteză intersecțiile. Se apropia de Folkestone și, odată ajunsă acolo, avea să i se deschidă o perspectivă cu totul nouă. Avea să
ajungă pe continent, să stea cu capul la fund câteva luni, apoi să reapară într-un nou oraș, cu o nouă identitate. Ironia sorții, ideea i se părea foarte plăcută acum, ținând cont de ultimele evenimente. Avea să fie bomboana de pe colivă și o să se bucure din plin de ea.
Încă se mai gândea la viitoarele ei planuri și-și zâmbea, când a observat ceva.
Privind în oglinda retrovizoare, zâmbetul i-a pierit când a zărit luminile albastre intermitente în urma ei. A menținut viteza și a reușit să identifice patru mașini care goneau pe M20 către ea. A străbătut-o un fior de teamă și, revenind cu ochii la drum, a apăsat accelerația până la capăt. Mașina a țâșnit înainte, trăgând din greu și îndepărtând-o de pericol. În miezul zilei traficul nu era aglomerat, astfel că înainta susținut, trecând de pe o bandă pe alta, disperată să rămână înaintea urmăritorilor. A mai aruncat o privire în retrovizoare și a văzut alarmată că
mașinile de poliție se apropiau; a început să se uite în jur după o bretea, o bifurcație, orice i-ar permite să iasă de pe autostradă și să încerce să scape pe drumuri izolate de tară de mașinile care-o urmăreau. Și de data asta a fost dezamăgită, pentru că nu mai era nicio bifurcație până la Folkestone. Și atunci?
Trebuia să ajungă în port și să se ascundă cât de bine putea acolo, până își făcea alt plan. Nu era nici pe departe situația ideală, dar era singura variantă.
Totuși, chiar în timp ce se gândea la asta, ultimele ei speranțe au fost spulberate. Mașinile din fața ei încetineau, iar acum și-a dat seama de ce. În față
era o barieră a poliției, care se întindea pe toată lățimea autostrăzii. Pe carosabil fuseseră instalate baraje cu țepi care spărgeau cauciucurile, iar dincolo de ele se
afla un grup de mașini de poliție. În jurul ei, șoferii aprindeau avariile, iar luminile portocalii intermitente trâmbițau pericolul din față.
Mașinile de urmărire se apropiau, iar capcana se închidea încet-încet. Și acum?
Putea să renunțe, să se predea aici și acum. Putea să oprească mașina, să o ia pe acostament și să vadă dacă poate scăpa pe jos. Dar tentativa de evadare ar fi și nesăbuită, și de scurtă durată, concluzie întărită și de huruitul elicopterului poliției care zbura deasupra. Ceea ce-i lăsa o singură opțiune. Nu era ce-și dorise, nu era nici corect, dar era tot cei mai rămăsese și, într-un fel, era foarte potrivit.
Era în multe feluri, dar nu și lașă.
Mașinile de urmărire erau aproape de bara ei din spate, deci nu mai avea mult timp. Corsa gonea în continuare spre barieră, dar Olivia a apăsat acum accelerația până la podea, privind lacomă cum vitezometrul ajungea la 160 de kilometri pe oră. Aproape imediat, cauciucurile au ajuns pe banda cu țepi și au explodat în același timp, iar mașina a scăpat de sub control, înaintând cu o viteză amețitoare.
