— Emily. Poți să-mi spui Emily.
138.
Îi auzea șoptindu-i numele pe coridoare; asistente, doctori și portari care aruncau priviri scurte prin panoul îngust de sticlă când treceau. Olivia n-avea nicio îndoială că sosirea ei a provocat o agitație majoră la Spitalul William Harvey, că
rareori aveau printre ei asemenea infractori cunoscuți, prinși cu cătușe de pat și puși la vedere. Unii curajoși au încercat chiar să facă poze cu ea prin geam, înainte să fie alungați brutal de polițiștii în uniformă. O amuza să-și imagineze cum, după
ce fusese atât de multă vreme discretă, acum era o mică celebritate.
În realitate, era o minune că mai era aici. Intrase în plin în cordonul poliției, așteptându-se să izbucnească pe loc în flăcări. Cu toate acestea, Corsa ei rablagită
o salvase, iar airbagul sărise imediat, scutind-o de răni majore. Avea o gleznă
fracturată, un umăr dislocat și un traumatism cervical, dar altfel era în mare parte nevătămată. Cel puțin asta era opinia Chandrei Dabral, pe care o mai zărea din când în când afară. Polițista era disperată s-o interogheze și o vedea certându-se cu doctorii, dar prudența lor o ținuse până acum la distanță, dându-i Oliviei suficient timp de gândire.
La început, fusese furioasă, apoi îngrozită că tentativa ei de sinucidere dăduse greș. Dar mai târziu, în timp ce medicii îi făceau analize și controlau atât starea ei de sănătate, cât și pe a bebelușului, s-a răzgândit. Nu credea cu adevărat în soartă
sau karma sau vreo altă aiureală de asta, dar i se părea că supraviețuirea ei, și mai ales a copilului, era un semn. Fusese hotărâtă să termine cu toate, dar acum era decisă să își accepte situația, să folosească interogatoriul, arestarea și procesul ca pe o ocazie să prezinte câteva adevăruri neplăcute – poliției, judecătorilor, opiniei publice. Nu o să se căiască, o să fie sfidătoare, o să arate lumii o oglindă și o să-i provoace pe toți s-o contrazică. Era clar că va fi condamnată pentru multiple infracțiuni, nu în ultimul rând incitare la comiterea unei crime, dar n-avea niciun rost să se eschiveze sau să nu vorbească direct – n-avea să ascundă nimic. Însă asta nu însemna că trebuie să-și petreacă restul zilelor în spatele gratiilor, plătind pentru onestitate.
Și aici intervenea copilul, supraviețuirea lui norocoasă fiind imboldul de care avea nevoie ca să continue lupta. Orice părere ar fi avut despre ea judecătorul și juriul, nu puteau ignora faptul că acum era o viitoare mamă singură, fără nimeni care s-o ajute să-l crească sau să-l educe pe micuț odată ce va veni pe lume. Ideea de a trimite o mamă la închisoare, de-a o separa de nou-născutul ei avea să
cântărească greu în mintea lor, iar Olivia avea de gând să profite din plin de situație. Nu se punea problema că n-ar fi fost cu spatele la zid, că sistemul de
justiție penală n-avea să facă tot ce putea ca s-o pedepsească, dar fetusul care creștea în ea era un mijloc de-a le oferi doar o victorie à la Pirus, de-a evita pedeapsa pe care mulți ar fi considerat că o merită. Acum avea un as în mânecă
și intenționa să-l folosească.
În definitiv, dacă știa cineva cum să profite de sistem, ea era aceea.
139.
Stația sporovăia insistent în timp ce detectivul-agent Fulford sărea vioi de pe un picior pe altul, bătând din palmele înmănușate. În parte ca să alunge frigul cumplit, dar și ca să-și liniștească nervii. Nu era o vizită la domiciliu pe care să fi vrut s-o facă în niciun moment în cursul anului, dar cu atât mai puțin de Crăciun.
I-a aruncat o privire agitată lui Lindsey Hall, ofițerul de legătură cu familia, și a bătut din nou. Era a treia oară când încerca să atragă atenția cuiva și, în sfârșit, a auzit mișcare înăuntru. După câteva clipe, ușa s-a întredeschis, iar un chip obosit de femeie l-a privit peste lanț.
— Ce vrei? s-a interesat arătarea ciudată, cu un accent limpede de Southend.
— Doamna Peters? a întrebat agentul Fulford. Doamna Pam Peters?
— Poate. Care-i treaba?
Ostilitatea și suspiciunea erau evidente, îngreunându-i și mai mult sarcina lui Fulford.
— Putem să intrăm? E mai bine dacă discutăm înăuntru.
— În ziua de Crăciun? Glumești. Nu vreau mizerie aici, cu atât mai puțin azi.
Sincer, nu-mi pasă care dintre hoțomani a dat de belea, e problema lor. Așa că
spune-ți poezia și după aia cară-te.
— N-are nimeni probleme, dar a avut loc un incident, a răspuns Fulford calm, fără să-i ia în seamă insultele. Așa că vă rog să deschideți ușa, ca să putem sta de vorbă ca lumea.
Pam Peters a oftat și a scos lanțul, deschizând un pic mai mult ușa și dând la iveală un pahar într-o mână și o țigară care fumega în cealaltă.
— Ei bine?
Fulford și-a dres glasul și a continuat.
— E vorba despre fiul dumneavoastră, Kyle. Mă tem că a fost găsit mort azi-dimineață, într-o pădure din Essex.
— Essex? Ce dracu’ căuta acolo?
— Încă mai încercăm să aflăm ce s-a întâmplat, dar se pare că a fost dus acolo împotriva voinței lui și apoi atacat. Condoleanțe!
Femeia de vârstă mijlocie a rămas cu ochii la el, sffedelindu-l cu privirea, dar fără să afișeze nicio emoție.
— Mă gândeam eu că o să veniți într-o bună zi, a spus ea cu răceală. Doar că
nu mă așteptam să fie chiar de Crăciun, fir-ar să fie.
— Înțeleg, ne pare foarte rău. Am venit cu ofițerul de legătură cu familia, Lindsey Hall. Dacă vreți să intrăm și să stăm puțin…
— Nu, mulțumesc, a replicat rapid Pam Peters. V-ați făcut treaba, acum puteți să vă cărați.
Și cu asta, i-a trântit ușa în nas.
140.
