mijlocie, că poate scăpa în umbrele casei sinistre pe care o numea cămin. N-avea nevoie decât de jumătate de oră ca să găsească un loc sigur, să dea un telefon.
Putea supraviețui acestui coșmar, să scape cu viață, să folosească așa cum se cuvine cea de-a doua șansă pe care o primise.
Auzi pași grei în spate, care-l smulseră din reverie. Atacatorii nu renunțaseră
și veneau după el, bocănind pe ciment. A aruncat o privire peste umăr și a descoperit, spre groaza lui, că unul dintre bărbați e la mai puțin de trei metri de el, încordându-și toate tendoanele ca să-l ajungă din urmă. Panicat, Mark a mărit ritmul, simțind cum îi ard plămânii, cum îl dor picioarele de oboseală. Era încă în mare pericol, dar dacă reușea să iasă din complex, tot ar fi putut fi în siguranță.
A zărit în față aleea centrală care dădea în strada principală și a sprintat spre ea, gonind spre salvarea lui. Dar speranțele i-au fost din nou spulberate. O dubă
albă bloca intrarea centrală în complex, cu farurile orbitoare care parcă îl arătau cu degetul, ca să-l vadă atacatorii. Chiar atunci, ușa șoferului s-a deschis și a apărut încă un bărbat mascat. Mark s-a oprit brusc, panicat, reușind să se dea deoparte la timp când o mână s-a repezit la brațul lui. Fără să-i pese încotro se îndreaptă, a luat-o iar la fugă, preocupat doar să rămână în fața urmăritorilor.
Se îndrepta spre marginea complexului, un labirint de alei înălțate, containere de gunoi și felinare care pâlpâiau. Pasajele erau întunecoase și periculoase și Mark s-a împiedicat de câteva ori, dar a ținut-o tot așa, fără să-și rupă ritmul. Cu siguranță că agresorii aveau să obosească la un moment dat, nu? O să renunțe la urmărire. Trecu de un colț și goni mai departe, observând abia în ultima clipă
căruțul de cumpărături răsturnat. Sări instinctiv, abia evitând obstacolul, după
care ateriză cu îndemânare pe beton. Cel mai apropiat dintre urmăritori n-a avut același noroc, dând peste cărucior înainte să cadă. Însuflețit, Mark a grăbit pasul.
Distanța față de urmăritori creștea și, dacă reușea să găsească o scară spre nivelul străzii, putea să scape de ei în întunericul de jos. Era domeniul lui, căminul lui în ultimii patru ani, iar supraviețuirea depindea de felul cum profita de acest avantaj.
Se simțea încântat, energizat, în timp ce căuta din priviri, încrezător, o cale de scăpare, însă când alunecă după un colț, speranțele lui au fost spulberate. În beznă, în panica lui, nu calculase bine și țâșnise pe aleea greșită. Nu gonea spre libertate, ci spre o fundătură, parapetul metalic din fața lui, care-i apăra pe locatari de centură, distrugându-i ultima șansă de evadare. Mark s-a oprit alunecând și a privit în jur, căutând orice mijloc de scăpare, dar era blocat de
ziduri de beton care-i ajungeau până la piept și de balustradele negre ostile din față. În urma lui, auzea patru rânduri de pași care încetineau, pe măsură ce urmăritorii lui se pregăteau să atace. Mark și-a rezemat fruntea de balustradă și a început să plângă; lacrimile i se scurgeau pe obraji, în timp ce tremura din toate încheieturile de frică. Nimeni nu merita să moară așa.
— Haideți, băieți, să-i dăm cadoul de Crăciun…
Veneau spre el, cu armele ridicate. N-aveau să se grăbească, aveau să se înfrupte din durerea lui, să se distreze. Se întoarse spre atacatori, cu ochii dintr-odată sclipind sfidător. Chiar avea să-i lase pe tâmpiții ăștia fără minte să-l măcelărească cu sânge rece? Avea să-i lase să câștige? De undeva, din adâncurile lui, se ridică o ultimă rămășiță de forță, de curaj. Urmăritorii erau la doar câțiva metri de el, pregătiți să lovească, dar el era hotărât să nu le dea satisfacție. Se răsuci, se prinse de balustradă și începu să urce.
Agresorii urlară și săriră înainte, sfâșiindu-i blugii, dar Mark scăpă. Preț de o clipă, se clătină pe balustradă, privind farurile strălucitoare care goneau pe drumul aglomerat de dedesubt, după care se aruncă.
După câteva secunde, trupul lui lovi pământul cu un trosnet dezgustător, iar capul i se izbi cu putere de betonul nemilos.
2.
Olivia Campbell a trântit portiera mașinii și s-a îndepărtat de ea în grabă.
Traficul din Londra fusese criminal de dimineață, oamenii ieșiți la cumpărăturile de sărbători blocând toate arterele din capitală, și avusese nevoie de o oră să se târască de la Holloway în Tottenham. Și-a abandonat Corsa pe linia dublă galbenă
și a pornit în fugă pe stradă, dureros de conștientă de cât de mult întârziase.
Acum regreta că înghesuise în program două vizite înainte de evenimentul principal. Ambii eliberați condiționat fuseseră agresivi, întârziaseră și o făcuseră
să piardă vremea, ceea ce însemna că acum întârziase cu mai mult de o oră și jumătate la prima ei ședință propriu-zisă cu Jack. Știa că n-avea cum să meargă
bine – băiatul de 19 ani agitat era nervos când ajunsese aseară la noua lui adresă
din Tottenham Hale și probabil că deja se urca pe pereți, convins că întârzierea ei prevestea un pericol sau un dezastru. Bineînțeles că era doar paranoia neîntemeiată – o văzuse de multe ori la eliberații condiționat cunoscuți –, dar asta n-avea să-i ușureze treaba în dimineața asta și era păcat, pentru că deja se simțea extenuată.
Și-a croit drum grăbită spre casa banală cu două camere jos și două sus, pe ușa căreia atârna o coroniță festivă cu aer de scuză, și a cercetat din priviri strada, apoi a bătut de trei ori. A răspuns aproape imediat o voce, băiatul aflat chiar lângă
ușă.
— Cine e? a întrebat el încet, făcându-și simțit accentul din zona Tamisei.
— Eu sunt. Olivia.
— Ești singură?
— Nu, sunt cu Baba-Cloanța, răspunse ea sâcâită.
— Cine?
— Deschide naibii ușa aia odată!
Vorbise cu asprime, dar nu voia să zăbovească în prag și să atragă atenția, iar răspunsul brutal avusese efectul dorit. Ușa se deschise încet, dezvăluind un chip tânăr și ștrengăresc care o privea pe deasupra lanțului. Îmblânzindu-și vocea, a continuat:
— Uite ce-i, Jack, nu mă țin de bancuri, dar e ger afară, așa că…
În cele din urmă, tânărul a cedat și a scos lanțul. Ușurată, a intrat și a închis ușa în urma ei.
— Cum te acomodezi?
Intrând din hol în camera din față, Olivia a primit răspunsul, pentru că geanta lui Jack era unde o lăsase aseară. Simțindu-i iritarea, tânărul i-a evitat privirea, privind un punct de pe podea aflat chiar în fața adidașilor lui.
— Haide, Jack, am discutat deja. Știu că tranziția e descurajantă, dar trebuie să faci un efort. Înțeleg că aici nu-i chiar Ritz, a continuat ea, plimbându-și privirile peste zugrăveala verde-palid și șemineul rece crăpat. Dar poți să înveselești casa cu un pic de efort. Ar trebui să despachetezi, să te instalezi, apoi poate că putem vedea dacă reușim să facem rost de niște postere. Ce-ți place? Rapperi? Grime?
WWF? Sau fotbal? Ești fan Arsenal, nu? Sunt dispusă să găsesc niște postere cu vedetele, Odegaard, Jesus, dacă te face să te simți acasă.
Olivia detesta fotbalul, dar își făcuse temele. Efortul ei părea însă să n-aibă
