8.

Când a parcat în fața casei ei modeste, Emily Lawrence a constatat alarmată

că în camera din față erau aprinse luminile. S-a uitat încruntată la ceas. Mersese bine, gonise pe M4 din Țara Galilor până la Reading și ajunsese acasă cu câteva ceasuri înainte de ora la care trebuia să vină Sam de la școală. Sperase să aibă

parte de un moment în care să se adune, să asimileze emoțiile pe care i le provocau întotdeauna vizitele la Bridgend, ca să poată fi veselă ca de obicei când ajungea el acasă. Dar luminile care se întrezăreau printre draperii îi declanșaseră

alarmele. Stinsese totul când plecase de dimineață, trăsese draperiile, încuiase de două ori ușa, se asigurase că totul era cât se poate de sigur și casa nu iese cu nimic în evidență. Și atunci, cine intrase între timp? Cine era în casa ei?

A închis portiera fără zgomot și a pornit în grabă spre ușă, scoțându-și cheia.

Era puțin probabil să fie consiliera ei de probațiune – venea doar o dată pe lună

și suna întotdeauna înainte. Să fi fost Paul? Era posibil, dar fostul ei soț n-avea cheia, cum să fi intrat? În cazul ăsta, putea să fie altcineva, cineva cu intenții rele?

Dar chiar și așa, de ce să-și anunțe prezența lăsând lumini le aprinse? Să fie vorba de un jaf? Ar fi un dezastru, mai ales atât de aproape de Crăciun…

I-au năvălit în minte o mulțime de gânduri cumplite, dar în timp ce băga șovăitor cheia în broască, a auzit dinăuntru un hohot de râs. Și-a încordat auzul și a distins răpăitul scăzut al unor voci masculine și sunetul inconfundabil al unui joc cu împușcături pe Xbox.

— Fir-ar al naibii, Sam! a mormăit ea înfuriată, răsucind cheia în broască și intrând grăbită.

A închis ușa, și-a aruncat geanta în hol și a dat buzna fără întârziere în camera din față. Când își făcea intrarea dramatică, doi adolescenți au sărit în picioare.

Sam și Gavin, cel mai bun prieten al lui, au părut surprinși, apoi și-au dat seama că vor avea probleme.

— Ce dracu’ se-ntâmplă, Sam? E ora 14. De ce nu ești la școală?

A urmat o scurtă tăcere, după care:

— Oră liberă.

— Ești în clasa a IX-a, n-ai ore libere.

— Exact, doamnă Lawrence, a răspuns Gavin curajos. De fapt, a fost zi de instruire pentru profesori. Sam și cu mine am uitat cu…

— Nu mă lua pe mine cu de-astea, a fost zi de instruire pentru profesori acum două săptămâni. Ați ajuns măcar la școală azi?

Întrebarea era adresată fiului ei, iar expresia lui vinovată i-a spus tot ce trebuia să știe.

— Ați chiulit?

— Ca să fiu sincer, doamnă Lawrence, Sam nu se simțea bine. M-am oferit să

stau cu el până ajungeați…

— Ține-ți gura! a ripostat Emily, reducându-l la tăcere. M-am săturat de minciunile și de vrăjelile voastre ieftine. Te citesc ca pe-o carte deschisă, Gavin Williams, așa că ia-ți atitudinea negativă și gura aia mincinoasă și ieși din casa mea. Nu vreau să te mai văd pe-aici.

Gavin părea uluit, ca și cum ar fi încasat o palmă, dar Sam i-a sărit în apărare.

— Nu vorbi așa cu el… e prietenul meu.

— Mare prieten îți mai e! Nu face decât să te ducă pe căi greșite.

— Nu-i adevărat. A fost ideea mea să chiulim azi, Gavin a încercat să mă facă

să mă răzgândesc.

— Ca să fiu sincer, e adevărat, a încuviințat Gavin, dar speranțele lui de suspendare a sentinței au fost spulberate rapid.

— Tot aici ești? a întrebat Emily.

De data asta, adolescentul stângaci a prins mesajul și și-a luat rucsacul.

— Scuze, amice, a zis el în drum spre ieșire, plecând grăbit din cameră.

După câteva clipe, s-a auzit trântindu-se ușa de la intrare.

— Ce dracu’ a fost în capul tău? a întrebat Emily, luându-l în colimator pe băiatul ei. De când ai început să chiulești?

— N-am chiulit decât de câteva ori, nu-i mare lucru.

— Nu-i mare lucru? a explodat Emily. Ai examenele GCSE anul viitor!

— Și o să mă descurc bine, OK? Azi aveam mai multe ore de științe și știi că nu sunt bun.

— Nu asta-i ideea. Ești la școală ca să înveți și nu poți să înveți jucând Call of Duty cu tâmpitul ăla. În plus, știi foarte bine că vreau să știu unde ești în orice moment. Chiar așa, de ce n-am primit niciun telefon de la școală, să mă întrebe pe unde umbli azi?

Acum Sam a părut și mai jenat.

— Am… ăăă… am trimis un e-mail de pe contul lui tati și am explicat că am programare la doctor.

— Și el știe?

— Sigur că nu.

— Ei, o să știe, poți să fii sigur.

— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, mamă! De ce ești așa de javră?

Cuvântul îi scăpase din gură înainte să apuce să-l oprească. Emily s-a uitat urât la el, înfuriată și supărată. Acum era rândul ei să se simtă ca și cum ar fi încasat o palmă.

— Scuze, mamă, n-am vrut…

— Sunt javră pentru că am făcut nenumărate sacrificii ca să te cresc cum se cuvine, să te trimit la școala aia, să mă asigur că ieși un copil la locul lui, onest, care respectă legea. Nu m-am pus niciodată pe mine pe primul loc și nu vreau să

te văd că-ți bați ioc de viața ta. Și tu așa mă răsplătești? Mă minți, mă insulți…

— Am zis că-mi pare rău, mamă, n-am vrut să…