— Dar istoricul medical? Vreo urgență sau operații?
— Mi-am rupt mâna când aveam nouă ani. A fost nevoie de operație. Am cicatricea asta, uite…
Jack și-a suflecat mâneca și a arătat o cicatrice lungă pe brațul drept. De fapt, rana veche era de când fusese înjunghiat, dar urma era atât de dreapta și de vagă, că n-aveai cum să-ți dai seama.
— Bravo, Jack! E foarte bine. Ține-te de povestea asta și o să fii absolut în regulă.
Jack a ridicat privirea spre ea, încă bănuitor, dar sperând că poate Olivia are dreptate.
— Înainte să plec, am obligația să-ți reamintesc condițiile eliberării, a urmat rapid consilierul de supraveghere, dorindu-și să termine cu partea asta. Fără
băutură, fără droguri. Fără musafiri acasă, decât cu permisiunea mea. Fără acces nesupravegheat la internet, fără niciun fel de contact cu copii și în niciun caz nu te întorci în Southend.
— De ce-aș vrea să mă întorc în haznaua aia? a ripostat Jack scurt.
— Așa te vreau! Doar să te asiguri că respecți regulile astea, atâta tot. Pentru că dacă nu, o să ajungi în spatele gratiilor cât ai zice pește și n-o să mai fie un centru pentru infractori minori. O să fie o închisoare de Categoria A, cu toate pericolele și neplăcerile pe care le implică. Ne-am înțeles?
Jack a încuviințat, dar n-a spus nimic. Olivia era învățată – cei pe care-i supraveghea pe jumătate o disprețuiau, pe jumătate aveau nevoie de ea –, așa că a cedat.
— Ai în frigider niște alimente de bază, dar mă întorc mâine cu niște semipreparate și bunătăți. Deocamdată, instalează-te, uită-te la televizor și ai grijă să fii gata pentru serviciu dimineață. Uite detalii despre locul unde trebuie să ajungi, când trebuie să ajungi și cine e persoana ta de contact.
I-a întins lui Jack o foaie A4 tipărită îngrijit.
— E doar muncă fizică, dar unui băiat puternic ca tine ar trebui să-i meargă
bine acolo și o să câștigi și un salariu decent. Maistrul angajează de multe ori foști
condamnați, dar evident că nu știe care-i povestea ta adevărată. Crede că tocmai ai ieșit după șase luni pentru chestii minore locale. Nu face și nu spune nimic care să-l abată de la ideile astea.
Jack s-a strâmbat, evident nedumerit de cuvântul de trei silabe pe care-l folosise.
— Ține-te de poveste, i-a explicat Olivia. Un „amic” mai mare te-a făcut să duci colete, dar ai scăpat de el acum și așa mai departe.
Băiatul a încuviințat, revigorat, obținând un zâmbet din partea Oliviei.
— Sincer, ai priceput, Jack. Știu că n-ai avut niciodată o viață ordonată, dar e mai ușor decât crezi. Și poate o să fie un progres pentru tine. Așa că, te rog, profită de ocazie. Nu mulți primesc o a doua șansă, dar tu ai primit-o. Deci profită
de ea.
În drum spre Corsa ei, Olivia se întreba dacă mesajul ei ajunsese la băiat. Jack dăduse din cap, spusese tot ce trebuia să spună și păruse mândru că-și adusese aminte cu precizie detaliile despre noua lui identitate și poveste, dar nu cumva îi spunea ce voia ea să audă? Olivia simțea că lipsește ceva, un sentiment de convingere, de credință, poate, că putea să reușească. Clar păruse neliniștit de perspectiva noii lui vieți, o ironie groaznică, ținând cont de revolta pe care o provocase în presă și social media eliberarea lui. Ia să-l fi văzut acum, și-a zis Olivia sumbru, în timp ce se îndepărta în grabă de casa banală.
Avusese o zi suficient de grea, dar încă nu terminase – parbrizul mașinii era împodobit cu o amendă de parcare proaspătă. Blestemând, a smuls-o de-acolo, a urcat în Corsa veche și a aruncat chitanța pe bancheta din spate, unde se cuibăreau alte șase. N-a pierdut nici măcar o clipă gândindu-se la ea și a pornit motorul mașinii care protesta. Întârziase deja la următoarea întâlnire.
3.
Emily Lawrence mergea apăsat, cu capul în jos, prin ploaia torențială. Era o zi întunecată în Bridgend, rece și neiertătoare, iar majoritatea localnicilor se adăposteau înăuntru, ceea ce-i convenea de minune. N-avea nevoie de public pentru acest pelerinaj.
Mergea grăbită pe aleea perfect întreținută, aruncând câte o privire spre pietrele de mormânt bine îngrijite de pe ambele părți, unele dintre ele decorate pentru sezonul sărbătorilor. Veneau peste ea nume, date și tragedii de familie –
mame care muriseră de tinere, gemeni pierduți la naștere, cupluri îndrăgostite separate ani întregi până la reunirea finală –, dar nu înregistra nimic, abia
păsându-i de dezastrele altora. Probabil că era justificat, pentru că avea motivele ei serioase să fie aici sau poate că așa îi era firea. Lumea spusese dintotdeauna că era egoistă.
Ajunse la o răscruce și coti la dreapta, croindu-și drum pe pilot automat până
la mormintele lor. Venea cu religiozitate, de două ori pe an, la ziua de naștere a lui Susan și apoi a lui Gwyneth, și abia dacă mai era atentă la drum. Picioarele, ca să nu mai vorbim de inima și conștiința ei, o duceau unde avea nevoie. Emily nu pierdea vremea niciodată, nu stătea la palavre, își îndeplinea îndatoririle rapid și eficient, după care se ducea spre casă simțindu-se pustiită și sumbră. Uneori, după câte o vizită mai tulburătoare ca de obicei, se întreba dacă are cu adevărat nevoie să vină aici, să se supună an după an acestui chin. Dar știa răspunsul înainte să pună măcar întrebarea, și de-asta se afla din nou la cimitirul din Bridgend. Era foarte potrivit ca vremea să fie așa întunecată azi, și-a zis ea, copleșită de amintirile dureroase care năvăleau una după alta.
Scuturându-se de gândurile negre, Emily a încetinit când s-a apropiat de morminte și a mai verificat o dată să nu fie nimeni prin preajmă înainte să ajungă
la ele. Pietrele de mormânt rămâneau imaculate, părând aproape lustruite în strălucirea blândă a soarelui iernatic. Aranjamentele florale erau pline de viață și proaspete, marmura întunecată lucea, iar literele aurii erau curate și se distingeau clar, expunând detaliile tragediei lor:
Susan Slater, născută august 1991,
decedată martie 1992
Gwyneth Slater, născută aprilie 1988,
decedată noiembrie 1992
Plecate dintre noi prea curând.
Rămân veșnic în inimile noastre.
Emily citise cuvintele de nenumărate ori, dar concizia lor, forța lor simplă o lăsa întotdeauna fără suflare. I-a scăpat un suspin și vederea i s-a încețoșat când i-au dat lacrimile. A strâns buchetul la piept, căutând alinare, deși spinii îi intrau dureros în piele. Era prea șocant, prea tulburător de suportat gândul că fetițele astea nevinovate au murit în condiții cumplite, dar n-avea cum să se ascundă de realitatea chinului lor. Era ceva ce trebuia acceptat, deplin și adesea, ca să țină
vie tragedia uciderii lor. Timpul nu vindeca și nici n-ar fi trebuit să vindece, atunci când morțile lor fuseseră atât de fără rost și de nenorocite.
— Le cunoșteai, nu?
