Peste Amber păru să se coboare un nor și se posomorî brusc. Russell regretă
imediat că se interesase – o întrebare prostească, lipsită de tact –, dar ca să fie onest, își ieșise cu totul din mână. Nu mai arătase un interes real față de nimeni în ultimii ani.
— Îmi pare rău, nu-i nevoie să discutăm despre asta, dacă nu vrei.
— Nu, e-n regulă, l-a liniștit Amber. Doar că mi se pare dificilă perioada asta a anului. În copilărie, o adoram. Eu, mama și sora mea puneam mult suflet, ne cumpăram reciproc tot felul de lucruri nebunești și prostești. În plus, era întotdeauna o grămadă de mâncare și de băutură. Dar cea mai bună parte…
partea cea mai cea erau excursiile la Brighton, să vedem luminițele de Crăciun.
Mi-ar plăcea la nebunie să merg din nou, de fapt mi-ar plăcea la nebunie să le mai văd pe ele… Dar n-aș fi binevenită acasă, cred că anul ăsta o să fiu doar eu cu discursul regelui…
Vorbise cu un zâmbet strâmb, dar era împletit cu tristețe.
— Îmi pare rău, Amber, e greu. Dar dacă te consolează cu ceva, știu cum te simți.
— Și tu ești tot băiatul fără prieteni? Singur-singurel…
— Mai mult sau mai puțin, a zâmbit el ridicând din umeri.
— Nu face pe timidul cu mine, Russell. Cum se zice în grup? Să împărtășești înseamnă să arăți că-ți pasă…
Russell a râs:
— Cât timp ai la dispoziție?
— Tot timpul din lume.
Era evident o declarație obiectivă, dar mai era oare și altceva în tonul ei?
Încurajare? Afecțiune?
— Tata e la închisoare, mama a murit demult, mărturisi Russell. Sunt doar cu frate-meu, Chaz. Și el e dependent, așa că încerc să-l evit. M-am mutat la Londra din Luton ca să mă îndepărtez de tot rahatul ăla, m-am descurcat de unul singur de-atunci. Sunt contabil calificat, dar sper să devin curând director financiar, poate chiar să am firma mea într-o bună zi…
Povestea de acoperire se revărsase din el, minciună după minciună, sunase firesc și absolut credibil. Ciudat că procesul ăsta îl stresa cândva – să încerce să-și aducă aminte detaliile, să se străduiască să nu facă greșeli. Acum, se bucura sincer de spectacol, trăind fiecare moment al „poveștii”, înfrumusețând fiecare eveniment, vorbind entuziast despre fiecare vis de viitor. De fapt, după 18 ani, devenise atât de bun la etalarea acestor născociri, atât de versat în contopirea cu
noua lui identitate, încât cu greu mai putea distinge adevărul de ficțiune. Și așa îi și plăcea.
A luat-o pe Amber de braț și a continuat să repete papagalicește povestea născocită a vieții lui, plimbându-se voios cu noua prietenă prin mulțimea de oameni ieșiți la prânz, scăldat în strălucirea caldă a luminițelor sclipitoare de Crăciun.
8.
Când a parcat în fața casei ei modeste, Emily Lawrence a constatat alarmată
că în camera din față erau aprinse luminile. S-a uitat încruntată la ceas. Mersese bine, gonise pe M4 din Țara Galilor până la Reading și ajunsese acasă cu câteva ceasuri înainte de ora la care trebuia să vină Sam de la școală. Sperase să aibă
parte de un moment în care să se adune, să asimileze emoțiile pe care i le provocau întotdeauna vizitele la Bridgend, ca să poată fi veselă ca de obicei când ajungea el acasă. Dar luminile care se întrezăreau printre draperii îi declanșaseră
alarmele. Stinsese totul când plecase de dimineață, trăsese draperiile, încuiase de două ori ușa, se asigurase că totul era cât se poate de sigur și casa nu iese cu nimic în evidență. Și atunci, cine intrase între timp? Cine era în casa ei?
A închis portiera fără zgomot și a pornit în grabă spre ușă, scoțându-și cheia.
Era puțin probabil să fie consiliera ei de probațiune – venea doar o dată pe lună
și suna întotdeauna înainte. Să fi fost Paul? Era posibil, dar fostul ei soț n-avea cheia, cum să fi intrat? În cazul ăsta, putea să fie altcineva, cineva cu intenții rele?
Dar chiar și așa, de ce să-și anunțe prezența lăsând lumini le aprinse? Să fie vorba de un jaf? Ar fi un dezastru, mai ales atât de aproape de Crăciun…
I-au năvălit în minte o mulțime de gânduri cumplite, dar în timp ce băga șovăitor cheia în broască, a auzit dinăuntru un hohot de râs. Și-a încordat auzul și a distins răpăitul scăzut al unor voci masculine și sunetul inconfundabil al unui joc cu împușcături pe Xbox.
— Fir-ar al naibii, Sam! a mormăit ea înfuriată, răsucind cheia în broască și intrând grăbită.
A închis ușa, și-a aruncat geanta în hol și a dat buzna fără întârziere în camera din față. Când își făcea intrarea dramatică, doi adolescenți au sărit în picioare.
Sam și Gavin, cel mai bun prieten al lui, au părut surprinși, apoi și-au dat seama că vor avea probleme.
— Ce dracu’ se-ntâmplă, Sam? E ora 14. De ce nu ești la școală?
A urmat o scurtă tăcere, după care:
— Oră liberă.
— Ești în clasa a IX-a, n-ai ore libere.
— Exact, doamnă Lawrence, a răspuns Gavin curajos. De fapt, a fost zi de instruire pentru profesori. Sam și cu mine am uitat cu…
— Nu mă lua pe mine cu de-astea, a fost zi de instruire pentru profesori acum două săptămâni. Ați ajuns măcar la școală azi?
Întrebarea era adresată fiului ei, iar expresia lui vinovată i-a spus tot ce trebuia să știe.
