9.
Mike Burnham mergea grăbit pe stradă, încercând să ignore toată veselia sărbătorească. Mai erau doar 11 zile până la Crăciun și locuitorii din Maidstone se întrecuseră pe ei, dar Mike pășea cu privirile în trotuar, fără să ia în seamă
salutul voios al vecinului sau luminițele în formă de fulgi de zăpadă care săltau maniacal pe casele oamenilor. Dinspre una dintre casele pe lângă care trecea răsuna o versiune plină de viață a colindului în cetatea lui David, însoțită de râsete și discuții zgomotoase, dar el a mers mai departe, ajungând rapid la ușa lui și dispărând înăuntru, înghițit de întunericul singurei case de pe stradă care n-avea decorațiuni, n-avea luminițe, n-avea viață.
Cât mai detesta Crăciunul! Cândva, fusese cel mai important moment al anului, el și Alison făceau economii luni în șir ca să se asigure că fetele aveau tot ce-și doresc. Cheltuielile depășeau întotdeauna economiile și de multe ori fuseseră nevoiți să se împrumute ca să acopere lipsa, dar merita de fiecare dată
să vadă cadourile sub pom, masa gemând sub bucatele de Crăciun și zâmbetele de pe chipurile fetelor. Acum însă detesta sezonul sărbătorilor, toată mascarada neplăcută care nu făcea decât să-i aducă aminte de tot ce pierduse.
Și-a pus haina în cuier și a intrat grăbit în salon. Era întuneric și liniște, adică
așa cum îi plăcea. În mod normal, s-ar fi prăbușit pe canapea și s-ar fi pierdut în culorile idioate de pe Sky Sports, transportându-se pe un teren de golf însorit din Arabia Saudită sau pe un stadion de fotbal gălăgios din Manchester, însă în seara asta s-a apucat de curățenie, a strâns caserolele de mâncare și a aruncat ziarele.
În seara asta, aștepta pe cineva.
A aprins luminile și a tras draperiile, după care s-a întors să cerceteze camera.
Gunoiul dispăruse, pernele de la canapea erau îndreptate, dar încăperea tot părea posomorâtă și rece, așa că a început să se agite, a aprins veiozele, a dat drumul la radio, a făcut tot ce putea ca să pară totul mai primitor. Când era cu Alison, ăsta era domeniul ei – avea un talent natural pentru design interior și fusese dintotdeauna cea mai sociabilă dintre ei doi. Acum, că era singur, aceste îndatoriri domestice îi reveneau și și-a dat seamă, spre disperarea lui, cât de mult praf era peste tot, straturi groase pe toate suprafețele vizibile. A luat o cârpă și a trecut la treabă, ridicând nori groși de praf în aer.
Nu avea mult timp la dispoziție, așa că a intrat în priză și a început să transpire.
Însă când ștergea colecția mică de fotografii înrămate de pe bufet, a redus ritmul și a făcut o pauză ca să se uite la poza lui preferată cu Jessica. Fusese făcută la expoziția ei școlară, iar fata stătea în scaunul cu rotile, cu fața pictată, și zâmbea
larg la cameră. Era o poză la care ținea ca la ochii din cap și a stat să observe toate detaliile. Ochelarii strâmbi, obrajii îmbujorați, zâmbetul năzdrăvan – toate erau parte din ce o făcea atât de diferită pe fiica lui. Micuța lui luptătoare, care nu putuse niciodată să meargă din cauza paraliziei cerebrale, dar care nu lăsase niciodată boala s-o țină în loc, trăind viața din plin, întotdeauna cu un zâmbet obraznic pe buze. Această poză îndrăgită părea s-o definească, părea s-o aducă
din nou la viață și, privind-o, Mike simți cum i se umple inima de iubire, de mândrie, de durere. Dacă ar putea să dea timpul înapoi, ca să-și mai poată ține o dată în brațe îngerașul…
Țârâitul strident al soneriei îi întrerupse reveria sentimentală. Și-a șters lacrimile, a pus repede poza la loc și s-a dus în grabă în hol. A stat o clipă să se adune și apoi a deschis ușa, în fața căreia aștepta Graham Ellis.
— Graham, mă bucur să te văd! a zis el, încercând să pară calm și vesel.
— Sigur mă așteptai? a replicat vesel musafirul. Sun de cinci minute.
— Și cum o mai duci? a întrebat Graham.
Cei doi bărbați stăteau la masa din bucătărie, cu câte o bere în mână.
— Cam haotic. La serviciu e bine, deși e întotdeauna nebunie în perioada asta a anului.
— Le mai vezi pe Alison și Rachel?
— Când pot, a răspuns Michael prudent. Situația cu Alison e încă dificilă, dar încerc să mă port frumos cu Rachel. A fost foarte ocupată. Spectacole de Crăciun, petreceri și tot așa.
— Mie-mi zici?
Graham Ellis zâmbise, afecțiunea sinceră pentru toți membrii familiei fiind evidentă. În fosta lui încarnare de detectiv-inspector la Poliția din Kent, Graham condusese echipa care-i adusese în fața justiției pe ucigașii Jessicăi, iar Mike știa că încă se mai interesează de Alison și Rachel. Îi era recunoscător, dar se simțea și stânjenit, temându-se că polițistul pensionar știa mai multe decât el despre viața fiicei lui.
— Și tu cum ești? a întrebat Graham, trecându-și mâna prin părul rărit. Ești bine, Mike?
— Sigur, de ce nu? a răspuns Mike evaziv. Îmi văd de treabă. Odată ce trece și Crăciunul, o să mă ocup și de casa asta.
Graham a încuviințat, privind blaturile melaminate și electrocasnicele decolorate. Mike s-a simțit brusc ca un tâmpit, jenat de promisiunile lui goale.
Graham venea în vizită de mulți ani și știa foarte bine că el nu avusese niciodată
vreo tentativă să decoreze casa. S-a întors spre vechiul lui prieten, simțind nevoia să se justifice, să explice lipsa eforturilor, însă privirea inspectorului pensionar era
fixată în altă parte, pe un exemplar din Sun pe care Mike îl aruncase înainte să
vină el. Pe prima pagină era fotografia de la arestare a unui băiat de 12 ani agresiv, iar deasupra era titlul:
Chipul infamiei.
Ucigașul sadic Kyle Peters, eliberat
Mike a citit titlul, simțind din nou un val de furie, apoi a ridicat privirea și l-a văzut pe Graham uitându-se direct la el.
— Trebuie să fi fost greu pentru tine, a zis polițistul compătimitor.
— De-asta ai venit? Să vezi ce fac?
Tonul lui era dur, acuzator, însă Graham Ellis l-a ignorat.
— În parte. Știu că trebuie să-ți fi readus amintiri dureroase. Îmi aduc aminte furia pe care-ai simțit-o când au fost eliberate Courtney și Kaylee, Dumnezeu știe că am simțit-o și eu, așa că am vrut doar să știi că nu ești singur, că sunt alături de tine dacă ai nevoie să vorbești.
— Îmi pare rău, Graham, nu trebuia să mă răstesc la tine, a răspuns Mike, simțindu-se dintr-odată meschin și nevrednic de bunătatea prietenului său. Dar ai dreptate, e greu. E al naibii de greu.
Ar fi vrut să se oprească acolo, să-și înghită amărăciunea, dar nu putea.
