— Ați chiulit?
— Ca să fiu sincer, doamnă Lawrence, Sam nu se simțea bine. M-am oferit să
stau cu el până ajungeați…
— Ține-ți gura! a ripostat Emily, reducându-l la tăcere. M-am săturat de minciunile și de vrăjelile voastre ieftine. Te citesc ca pe-o carte deschisă, Gavin Williams, așa că ia-ți atitudinea negativă și gura aia mincinoasă și ieși din casa mea. Nu vreau să te mai văd pe-aici.
Gavin părea uluit, ca și cum ar fi încasat o palmă, dar Sam i-a sărit în apărare.
— Nu vorbi așa cu el… e prietenul meu.
— Mare prieten îți mai e! Nu face decât să te ducă pe căi greșite.
— Nu-i adevărat. A fost ideea mea să chiulim azi, Gavin a încercat să mă facă
să mă răzgândesc.
— Ca să fiu sincer, e adevărat, a încuviințat Gavin, dar speranțele lui de suspendare a sentinței au fost spulberate rapid.
— Tot aici ești? a întrebat Emily.
De data asta, adolescentul stângaci a prins mesajul și și-a luat rucsacul.
— Scuze, amice, a zis el în drum spre ieșire, plecând grăbit din cameră.
După câteva clipe, s-a auzit trântindu-se ușa de la intrare.
— Ce dracu’ a fost în capul tău? a întrebat Emily, luându-l în colimator pe băiatul ei. De când ai început să chiulești?
— N-am chiulit decât de câteva ori, nu-i mare lucru.
— Nu-i mare lucru? a explodat Emily. Ai examenele GCSE anul viitor!
— Și o să mă descurc bine, OK? Azi aveam mai multe ore de științe și știi că nu sunt bun.
— Nu asta-i ideea. Ești la școală ca să înveți și nu poți să înveți jucând Call of Duty cu tâmpitul ăla. În plus, știi foarte bine că vreau să știu unde ești în orice moment. Chiar așa, de ce n-am primit niciun telefon de la școală, să mă întrebe pe unde umbli azi?
Acum Sam a părut și mai jenat.
— Am… ăăă… am trimis un e-mail de pe contul lui tati și am explicat că am programare la doctor.
— Și el știe?
— Sigur că nu.
— Ei, o să știe, poți să fii sigur.
— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, mamă! De ce ești așa de javră?
Cuvântul îi scăpase din gură înainte să apuce să-l oprească. Emily s-a uitat urât la el, înfuriată și supărată. Acum era rândul ei să se simtă ca și cum ar fi încasat o palmă.
— Scuze, mamă, n-am vrut…
— Sunt javră pentru că am făcut nenumărate sacrificii ca să te cresc cum se cuvine, să te trimit la școala aia, să mă asigur că ieși un copil la locul lui, onest, care respectă legea. Nu m-am pus niciodată pe mine pe primul loc și nu vreau să
te văd că-ți bați ioc de viața ta. Și tu așa mă răsplătești? Mă minți, mă insulți…
— Am zis că-mi pare rău, mamă, n-am vrut să…
— Prea puțin și prea târziu. Ești pedepsit, amice. O săptămână. Și poți să-ți iei adio de la Xbox o vreme. În ritmul ăsta, o să ai noroc dacă-l capeți înapoi până la Crăciun.
Sam a rămas cu privirea la ea, uluit de severitatea pedepsei. Emily a sesizat că
poate a sărit calul, dar deja i se urcase sângele la cap și, pe deasupra, nu se punea problema să dea înapoi acum. În parte era mulțumită că l-a pedepsit, în parte se temea de urmări, dar spera că băiatul o să-și recunoască măcar vina și o să-și accepte sentința.
Însă Sam avea altceva în minte și a ripostat, cu privirea înflăcărată.
— Te urăsc! Te urăsc al naibii de tare!
— Sam…
Emily a întins mâna spre el, dar adolescentul înfuriat a trecut nervos pe lângă
ea, a ieșit din cameră și a trântit ușa în urma lui. Ea a simțit în tot corpul zgomotul și vibrația, care i-au întins nervii și i-au sporit nefericirea. Încercase din greu să fie o mamă bună, să crească un copil echilibrat și politicos, să clădească o familie fericită și armonioasă. Și de cele mai multe ori avea senzația că a reușit, în pofida eșecului căsătoriei și a câte unui scandal ocazional cu fiul ei dominat de hormoni.
Însă azi se simțea ca o ratată.
Poate că, până la urmă, chiar era o javră.
