— Pur și simplu nu e corect. Oamenii ăștia n-ar trebui lăsați liberi niciodată.

— Cu tot respectul, Mike, n-avem nici tu, nici eu căderea să hotărâm asta, indiferent ce sentimente avem noi, personal.

— Păi, ar trebui să avem. Animalele alea…

Mike s-a înecat, vorbind cu glasul încărcat de emoție.

— Animalele alea care mi-au ucis fetița au primit șapte ani într-un centru pentru infractori minori, după care au fost eliberate. Șapte ani. Atât valora viața Jessicăi?

— Sigur că nu, Mike. Dar nu așa merg lucrurile.

— Și unde sunt acum? Au niște vieți frumoase, într-un oraș nou, cu nume noi, fără îndoială se pregătesc pentru un Crăciun minunat, în timp ce noi, restul, suntem lăsați să suferim, să jelim și să putrezim în nenorocirea noastră din cauza a ceea ce-au făcut ele. Și la fel și nenorocitul ăsta…

A făcut un semn agresiv cu capul spre poza lui Kyle Peters.

— … care duce pe undeva viața lui Riley – fericit, fără griji. Unde-i dreptatea aici?

— Știu, și empatizez. Dac-ar fi fost după mine, ar fi rămas după gratii mult, mult mai mult.

— Păi…

— Dar să nu crezi că au o viață ușoară. Sunt persoane cu mari probleme, care o să trebuiască să caute toată viața o cale să se împace cu ce-au făcut.

— Asta-i o glumă! a ripostat Mike. Chiar crezi că le pasă măcar cât negru sub unghie de noi? De ce-au făcut? Ai fost acolo, Graham. Le-ai văzut pe fetele alea cum râdeau și glumeau la tribunal.

— Aveau doar 11 ani, Mike. Nu știau ce fac.

— Aiurea! Știau exact ce fac. Și ce-o să le oprească s-o facă din nou?

— Sunt supravegheate îndeaproape, a răspuns fostul polițist. Și trebuie să

respecte niște condiții de eliberare foarte stricte.

— Pe bune, Graham? Tu chiar crezi? Serviciul de Probațiune e un haos, știi bine. Ceea ce înseamnă că ființele astea sunt libere să facă orice vor, când vor. Și poate că pe tine nu te deranjează…

— Mă deranjează. Sigur că mă deranjează.

— … dar cred că e scandalos, periculos, criminal. Fetele alea, Kyle Peters ăsta, ar putea fi vecinii tăi, ar putea să-ți spioneze copiii, să pună la cale următoarea crimă și tu să n-ai habar. Tribunalele, poliția, Serviciul de Probațiune se dau peste cap să-i ajute, să le găsească alte case, să le dea identități noi, povești de viață

noi, să-i ajute să mintă, să trișeze, să scape cu fața curată. Nu e corect, dar, mai mult de-atât, nu e sigur.

A aruncat ultimul cuvânt, uitându-se urât la Graham Ellis. Însă oaspetele lui tot refuza să-și piardă calmul.

— Mike, e de neînchipuit prin ce-ai trecut tu, durerea pe care ai suferit-o. Știu că ai pierdut pe mulți dintre cei pe care-i iubeai și, ca urmare, și încrederea în oameni, în instituții ți-a fost zdruncinată rău. Dar nu poți să trăiești mereu așa.

Nu poți să presupui întotdeauna ce-i mai rău. Ucigașele Jessicăi au fost considerate apte pentru reabilitare, ca și Kyle Peters, deci trebuie să sperăm, să

plecăm de la premisa că duc niște vieți sigure și productive.

— Nu mai fi așa naiv! Reabilitarea e un concept fără sens pentru animalele astea; nu simt nicio urmă de vinovăție pentru ce-au făcut. Doar i-ai interogat, pentru numele lui Dumnezeu! Pentru ei, totul a fost o mare glumă, un joc…

— Ai dreptate, a răspuns Graham Ellis, clătinând trist din cap. N-am văzut niciodată niciun fel de remușcare, niciun fel de regret din partea niciuneia. Deci chiar îți înțeleg furia. Dar oricât de multă suferință și durere simți, nu trebuie să

lași mânia să te roadă. Nu asta ar fi vrut Jessica.

Era o lovitură sub centură, dar și-a atins ținta, iar Mike a devenit dureros de conștient de cât de șocată ar fi fost fetița lui dacă l-ar fi văzut atât de răzbunător și înverșunat.

— Te-a costat deja foarte mult. Căsnicia ta, relația cu Rachel. Știu că ai senzația că n-o să treci niciodată peste asta, dar trebuie cumva să încerci să privești înainte. Să accepți ofertele de consiliere, să faci cumva s-o vezi pe Rachel, să reiei legătura cu părinții tăi, cu prietenii. Ieși de-aici, încearcă să te distrezi, poate să

cunoști pe cineva…

Mike a clătinat din cap, alungând ideea.

— Și să-mi aduc tot bagajul ăsta emoțional peste altcineva?

A ridicat privirea, așteptându-se la vreo urmă de empatie, la o recunoaștere a proporțiilor acestei sarcini. Însă expresia vechiului lui prieten era fermă și neiertătoare.

— Dacă de asta-i nevoie ca să-ți refaci viața, atunci da. E esențial să te concentrezi pe lucrurile care contează, a răspuns el apăsat. Alison, Rachel, munca ta. Și vine și Crăciunul. Știu că e întotdeauna o perioadă dificilă, dar ce-ar fi să pui suflet anul ăsta? Financiar, ai avut un an bun, de ce să nu te bucuri de roadele muncii tale? Răsfaț-o pe Rachel. Răsfață-te și pe tine.

— Nu-i așa ușor.

— Numai pentru că insiști să te pedepsești, Mike. Știu că dai vina pe tine pentru ce i s-a întâmplat Jessicăi…

— Cum aș putea să nu mă învinovățesc? l-a întrerupt Mike abrupt, cuprins de furie. Dacă naș fi întârziat când trebuia să mă duc s-o iau, animalele alea n-ar fi putut să pună mâna pe ea. Dacă aș fi ajuns cu cinci minute mai devreme, dacă aș

fi ajuns când zisesem că o să ajung…

— Nu! îl opri Graham. Nu poți continua să-ți faci asta, Mike. N-a fost vina ta, n-a fost vina Jessicăi, singurele vinovate au fost fetele alea. Au fost judecate, au fost declarate vinovate și pedepsite pentru crimă. În fine, cât s-a putut…

Mike clătina din cap copleșit, dar Graham Ellis nu s-a lăsat.

— Trebuie să te concentrezi asupra viitorului. Asupra lucrurilor care contează

cu adevărat.

Graham l-a privit pătrunzător, sincer, rugător.

— Te rog, Mike. Dacă nu poți să le ierți pe ele, măcar iartă-te pe tine.

10.

Privea în beznă și trăgea adânc din țigară. Olivia se străduia din greu să-și reducă dependența de nicotină, însă își dădea încă voie să fumeze o Marlboro Red pe zi. Îi plăcea să se bucure de ea în timp ce privea pe fereastră, uitându-se la contururile luminoase ale Londrei. Priveliștea asupra capitalei era unul dintre

puținele avantaje ale apartamentului ei din Tooting și îi făcea plăcere întotdeauna momentul ăsta, senzația liniștitoare a nicotinei care o calma după o zi stresantă.

Totuși, în seara asta îi era greu să se liniștească, pentru că era cuprinsă de un tumult de emoții, iar în minte i se învârtejeau întrebări după uciderea lui Mark Willis. Era disperată să afle care vor fi urmările, ce efect o să aibă asupra lor și, ca la un semn, interfonul a început să bâzâie zgomotos. S-a dus grăbită spre el și i-a dat drumul vizitatorului fără să se sinchisească să se uite la monitor. Știa exact cine e. După câteva clipe, s-a auzit o bătaie ușoară în ușă. S-a oprit să arunce o privire în oglindă și a dat deoparte un fir de păr rebel de pe frunte, după care a deschis ușa. În prag stătea Christopher Parkes, gânditor și arătos ca întotdeauna.

Olivia a simțit cum o străbate un fior de dorință, dar și-a ascuns înflăcărarea sub o spoială de iritare.