— Mai spune-mi, iubire. Povestește-mi tot.
Mike o privea concentrat pe Rachel, temându-se că fiica lui o să refuze să
vorbească, poate chiar o să-l respingă. Nu știa nimic despre atacul asupra lui Courtney, pentru că, din fericire, Alison hotărâse să nu-i spună încă, dar Mike făcuse destul rău în ultimii câțiva ani, își dezamăgise fiica de suficient de multe ori, ca să merite o respingere directă. Aproape că se așteptase ca Alison să-i închidă ușa și cu siguranță fusese pregătit ca Rachel să pună capăt discuției de Crăciun înainte să înceapă. Însă spre imensa lui ușurare și bucurie, fata a început să vorbească.
— Păi, n-a fost nimic special. Doar eu și câțiva elevi de-a șasea de la Beaumont, și am făcut turul azilelor locale. Am cântat ceva fără acompaniament și apoi am trecut direct la colinde. Le-a plăcut foarte tare. Câțiva au zis că le-am înveselit Crăciunul.
— E minunat, scumpo! a zis Mike, mândru și emoționat.
— Oricum, nu asta-i partea interesantă. Partea interesantă, aia pe care mi-a zis mama să nu ți-o povestesc, e că m-a invitat cineva în oraș pe drum spre casă.
— Bine, înțeleg…
— Nu-i cazul să fii așa de șocat. E un băiat drăguț. Îl cheamă James și e în clasa mea de istorie. Nu credeam că mă place… dar așa e.
A chicotit și a roșit puternic, făcându-l pe Mike să zâmbească.
— Păi e grozav, scumpo. Dar trebuie să aflu mai multe despre el înainte să-ți dau permisiunea să te vezi cu el.
— Tată! a gemut Rachel strâmbându-se.
— Ei, hai, povestește-mi totul despre el.
Fata s-a conformat, vorbind foarte entuziasmată despre noul ei iubit, despre planurile ei pentru Anul Nou, speranțele și visurile ei. Mike a ascultat totul, agățându-se de fiecare cuvânt, mai recunoscător decât putea spune să aibă un asemenea copil plin de viață, amuzant, plin de empatie. Era o binecuvântare pur și simplu, cineva care trebuia prețuit, iubit și susținut la fiecare pas. În anii ce aveau să vină, exact asta va face, străduindu-se din greu să se schimbe, să fie tatăl pe care-l merita Rachel.
Totuși, deocamdată era fericit doar să stea și să asculte, absorbind micile detalii ale vieții ei. Dacă înainte era distras, chinuit și nefericit, acum era relaxat și mulțumit, privind chipul plin de viață al lui Rachel în timp ce-i vorbea. Jessica era și ea undeva în eter – cum ar fi putut să nu fie, mai ales de Crăciun? –, dar acum o vedea pe Rachel, și numai pe Rachel. Aici nu era loc pentru furie sau amărăciune; astăzi, Mike era împăcat, mai fericit ca oricând să petreacă plăcut timpul cu fiica lui iubită.
Era cel mai frumos cadou de Crăciun pe care și l-ar fi putut dori vreodată.
141.
— Ei, nu-i drăguț?
Sprijinită pe patul ei de spital, Olivia i-a zâmbit cu căldură Chandrei Dabral. La picioarele patului, detectivul-inspector nu i-a întors complimentul, privind-o cu dezgust pe pacientă.
— Îmi pare rău că te-am luat de lângă familie în ziua de Crăciun, a continuat Olivia veselă. Dar, hei, riscurile meseriei, nu?
— N-am venit să mă joc, Olivia, și nici să fac bancuri, a replicat polițista cu asprime.
— Mă surprinzi.
— Am venit doar ca să aud versiunea ta despre ce s-a-ntâmplat. Cum, când și de ce.
— Cu siguranță știi deja, a răspuns Olivia râzând. Trebuie să fi vorbit cu Guy, cu Christopher, trebuie să știi ce ușor a fost.
— N-aș folosi cuvântul ăsta, ținând cont de circumstanțe.
— Păi, chiar a fost. Să obțin informațiile necesare a fost floare la ureche.
Christopher mi le-a dat pe cele mai multe dintre ele, restul le-am cules de la Isaac și ceilalți. Nici să le transmit n-a fost dificil; nu, partea complicată a fost să mă
asigur că scurgerile de informații provoacă reacțiile potrivite. Dar n-a fost cazul să-mi fac griji din punctul ăsta de vedere. Familiile Bridges, Armstrong, Slater,
până și afurisitul de Mike Burnham abia așteptau să intre în scursurile alea. Și poți să-i acuzi?
— De-asta ai făcut-o, Olivia? a întrebat Dabral, deloc amuzată. Ca să te asiguri că se face „dreptate”?
— Categoric. Și n-o să cer iertare pentru asta, a declarat ea mândră. Unii oameni se nasc malefici, punct. Pentru ei, moartea e singurul remediu.
— Nu-i treaba ta să decizi.
— Numai că în cazul ăsta a fost, nu? a ripostat Olivia cu convingere. Și singurul meu regret, dacă poți să-i spui așa, e că Janet Slater și Courtney Turner au supraviețuit.
— Treaba ta era să îi protejezi. Să îi reabilitezi.
— Treaba mea era să protejez publicul. Cât despre ideea reabilitării animalelor ăstora…
Olivia a dat din mână, alungând ideea, ca și cum ar fi fost amuzată de sugestie.
Revoltată, Dabral era pe punctul să reacționeze, însă Olivia nu i-a dat ocazia.
— Nu pot să se schimbe, trebuie să înțelegi și tu. Willis, Walker, Slater… au fost dintotdeauna un pericol pentru public, deci ce variantă aveam? Sigur că
judecătorii, Serviciul de Probațiune le fac pe plac, iertând veșnic lucruri de neiertat… dar datorită mie, creaturile astea n-o să mai profite din nou de cei slabi și vulnerabili. Unii poate că o să mă judece pentru ce-am făcut, dar în mintea mea moartea lor e justificată, necesară și întru totul morală. De fapt, din multe puncte de vedere, au fost crime îndurătoare, pentru că ființele alea n-ar fi putut pune capăt fărădelegilor nici dacă ar fi vrut.
— Când ai devenit atât de diabolică? a întrebat Dabral, clătinând din cap cu dispreț. Așa o rușine pentru profesia ta?
— Asta-ți fac 20 de ani în Serviciul de Probațiune. Dar, hei, am avut de învățat.
