— Uită-te la ei, a continuat Isaac, arătând cu capul spre sala de ședințe, ticsită

cu conducerea Serviciului. Ai zice că nu-s în stare nici să-și lege șireturile.

În timp ce Isaac își vărsa mai departe focul, lamentându-se în legătură cu situația actuală a Serviciului, privirea Oliviei s-a îndreptat spre cercul de bărbați și femei îmbrăcați elegant închiși în biroul directorului. Erau un grup amestecat din punct de vedere al trecutului, experienței și cunoștințelor – unii dedicați și muncitori, alții oportuniști și mediocri, alții, criticați pe față și cinici. Dar toți aveau aceeași expresie azi – preocupare gravă amestecată cu o idee de panică. Olivia i-a privit unul câte unul, curioasă să știe cine vorbea, ce dispoziție aveau și chiar și ce spuneau, dar era greu de citit pe buze de la distanță. S-a uitat la Bridget, cu fața ei îngustă și trăsături ascuțite, care adora de-a dreptul crizele, după care s-a mutat la Philip, cel mai impasibil din conducere, apoi privirea i s-a oprit asupra lui Christopher Parkes, un bărbat de vreo 50 și ceva de ani, chipeș și taciturn, care stătea foarte nemișcat, ascultând expunerile frenetice ale celorlalți. Oare-i putea simți privirea? Sau își imagina ea? Oricum, directorul adjunct s-a întors ușor pe scaun și și-a mutat privirea, uitându-se direct în ochii ei. Pentru o clipă, a menținut contactul vizual, iar între ei a trecut un impuls electric; apoi, el și-a îndreptat din nou atenția către ședință.

— Mă asculți măcar? tocmai spunea Isaac, torentul lui de plângeri oprindu-se brusc.

Revenindu-și, Olivia i-a zâmbit prostește, obținând un zâmbet obosit din partea colegului ei.

— Categoric, Isaac. Și sunt de acord cu tot ce-ai zis.

— Cum să nu…

Isaac a plecat clătinând din cap și a șontâcăit până la biroul lui. Olivia l-a privit cum se îndepărtează, stând și cercetând din priviri restul departamentului.

Încăperea asta, o rămășiță întinsă din vremuri cu finanțare mai bună, abia dacă

era o treime plină de obicei, dar azi erau ocupate toate birourile; consilieri de probațiune și șefi și subalterni ocupându-se de e-mailuri, recitind protocoale, dând telefoane ca să-i verifice pe cei pe care-i monitorizau și să se asigure că sunt în siguranță. Era cea mai bună exprimare vizuală a panicii pe care puteai spera s-o vezi – o dovadă a șocului profund pe care-l resimțea toată lumea la vestea uciderii lui Mark Willis. Olivia s-a așezat, s-a logat în sistem, și-a accesat fișierele ei, s-a întins după telefonul ei și s-a pregătit pentru o serie de discuții dificile. Erau încă multe necunoscute legate de crima din Bolton – cine, cum și de ce –, dar un

lucru era clar: pentru Olivia și pentru toți ceilalți din clădire Crăciunul tocmai fusese suspendat.

7.

„O, Betleem, oraș micuț, cum dormi de liniștit, în timp ce mii de stele sus aleargă-n infinit…”

Armata Salvării cânta din toți rărunchii, înveselindu-i pe cumpărătorii de pe High Street din Croydon cu zăngănitul din cutiile metalice de colecție. Lui Russell Morgan îi plăceau colindele bune, avea amintiri fericite de când cânta în copilărie la biserică, dar această interpretare profană nu-l interesa, așa că a trecut pe lângă

ei fără să-i privească. În seara asta n-avea ochi decât pentru Amber.

— Zi-mi să tac dacă te plictisesc. Sunt în stare să vorbesc toată seara despre nebuniile tinereții, continua Amber veselă în timp ce mergeau pe sub luminile sclipitoare de pe High Street.

— Glumești? Îmi place de nu mai pot să te-ascult.

Amber a râs și a roșit. Russel s-a simțit brusc ca un prost, ca și cum ar fi spus prea mult, așa încât și-a moderat entuziasmul.

— Vreau să zic că-mi place să aud despre tine. Prin ce-ai trecut, ce planuri ai…

Vorbea serios, dar era adevărat și că îi plăcea sincer să asculte glasul lui Amber

– atât de blând, atât de catifelat, atât de feminin. Totuși, era prea devreme în prietenia lor să fie așa de deschis. Se cunoșteau doar de trei săptămâni, Amber fiind o nouă participantă la ședințele lui bisăptămânale de la Narcomanii Anonimi și, deși se amorezase pe loc de blonda de 20 și ceva de ani, nu voia să pară

exagerat sau, mai rău, desfrânat.

— Nu cred că sunt prea multe de spus, a răspuns Amber, părând să nu-și dea seama de jena lui. Ai aflat de asocierea mea de lungă durată cu vechii mei prieteni Charlie1 și Horse2 și, în privința planurilor de viitor, nu sunt sigură că am vreunul.

Să supraviețuiesc, aș zice.

Russel a ignorat referirile la droguri, nici nu voia să se gândească la ele, propriul abuz de substanțe interzise fiind acum doar o amintire îndepărtată. Nu, voia să știe mai multe despre adevărata Amber, care îi era situația acum și dacă

ar fi putut figura și el în planurile ei de viitor.

— Dar de Crăciun? Ești în Londra sau…?

1 Cocaină, în lb. eng. în argou (N.t.).

2 Heroină, în lb. eng. în argou (N.t.).

— Sigur, o să fiu pe-aici. Ca să fiu sinceră, n-am unde altundeva să mă duc.

Peste Amber păru să se coboare un nor și se posomorî brusc. Russell regretă

imediat că se interesase – o întrebare prostească, lipsită de tact –, dar ca să fie onest, își ieșise cu totul din mână. Nu mai arătase un interes real față de nimeni în ultimii ani.

— Îmi pare rău, nu-i nevoie să discutăm despre asta, dacă nu vrei.

— Nu, e-n regulă, l-a liniștit Amber. Doar că mi se pare dificilă perioada asta a anului. În copilărie, o adoram. Eu, mama și sora mea puneam mult suflet, ne cumpăram reciproc tot felul de lucruri nebunești și prostești. În plus, era întotdeauna o grămadă de mâncare și de băutură. Dar cea mai bună parte…

partea cea mai cea erau excursiile la Brighton, să vedem luminițele de Crăciun.

Mi-ar plăcea la nebunie să merg din nou, de fapt mi-ar plăcea la nebunie să le mai văd pe ele… Dar n-aș fi binevenită acasă, cred că anul ăsta o să fiu doar eu cu discursul regelui…

Vorbise cu un zâmbet strâmb, dar era împletit cu tristețe.

— Îmi pare rău, Amber, e greu. Dar dacă te consolează cu ceva, știu cum te simți.

— Și tu ești tot băiatul fără prieteni? Singur-singurel…

— Mai mult sau mai puțin, a zâmbit el ridicând din umeri.

— Nu face pe timidul cu mine, Russell. Cum se zice în grup? Să împărtășești înseamnă să arăți că-ți pasă…

Russell a râs:

— Cât timp ai la dispoziție?

— Tot timpul din lume.

Era evident o declarație obiectivă, dar mai era oare și altceva în tonul ei?

Încurajare? Afecțiune?

— Tata e la închisoare, mama a murit demult, mărturisi Russell. Sunt doar cu frate-meu, Chaz. Și el e dependent, așa că încerc să-l evit. M-am mutat la Londra din Luton ca să mă îndepărtez de tot rahatul ăla, m-am descurcat de unul singur de-atunci. Sunt contabil calificat, dar sper să devin curând director financiar, poate chiar să am firma mea într-o bună zi…

Povestea de acoperire se revărsase din el, minciună după minciună, sunase firesc și absolut credibil. Ciudat că procesul ăsta îl stresa cândva – să încerce să-și aducă aminte detaliile, să se străduiască să nu facă greșeli. Acum, se bucura sincer de spectacol, trăind fiecare moment al „poveștii”, înfrumusețând fiecare eveniment, vorbind entuziast despre fiecare vis de viitor. De fapt, după 18 ani, devenise atât de bun la etalarea acestor născociri, atât de versat în contopirea cu

noua lui identitate, încât cu greu mai putea distinge adevărul de ficțiune. Și așa îi și plăcea.

A luat-o pe Amber de braț și a continuat să repete papagalicește povestea născocită a vieții lui, plimbându-se voios cu noua prietenă prin mulțimea de oameni ieșiți la prânz, scăldat în strălucirea caldă a luminițelor sclipitoare de Crăciun.