Femeia i-a zâmbit compătimitor, dar n-a spus nimic, părând ușor stingherită, de parcă n-ar fi știut cum să se poarte cu el. Mike și-a aruncat privirea prin birou și și-a dat seama că mai mulți colegi se uitau la el, clar neliniștiți de bombănelile lui furioase către televizor. Brusc, s-a simțit ridicol și jenat, ceea ce n-a făcut decât să-l înfurie și mai tare. De ce să fie jenat? Doar el nu făcuse nimic greșit.
Și-a luat haina și a încercat să se adune, dar cuvintele lui Alison interveniră din nou.
— Bineînțeles, cel mai important e că ne e dor de fetița noastră. Aducea întotdeauna lumină, bucurie în orice cameră intra…
Mike a închis ochii – durerea ascuțită revenea, amenințând să-l copleșească –
, după care s-a silit să revină în prezent și să-și înăbușe emoțiile. S-a întors, a luat telecomanda și a închis furios televizorul, după care s-a îndreptat cu pași apăsați spre showroom, cu 12 perechi de ochi urmărindu-i fiecare pas.
5.
Și-a tras un fotoliu din cealaltă parte a camerei și l-a așezat în fața televizorului.
S-a oprit să-și admire opera și și-a umflat obrajii, încruntându-se. Ar fi stat cu spatele la ușă, ceea ce-l neliniștea, astfel că a dus înapoi fotoliul de unde-l luase.
Jocul ăsta muzical cu scaune era distractiv – la centrul pentru infractori minori, orice bucățică de mobilier era fixată în podea. Aici, putea să mute orice voia, de câte ori voia, putea face locul să-i reflecte dorințele, nevoile și personalitatea, nu că ar fi știut ce mai era și asta.
Totuși, părea că e singurul avantaj în noua lui situație, iar Jack s-ar fi întors într-o clipă la centru dacă avea ocazia. Era indiscutabil cel mai bun loc în care trăise vreodată, singurul loc unde se simțise vreodată în siguranță. Casa familiei fusese un vârtej de haos, violență și abuz, unde nu erau împărțite niciodată vreo vorbă
sau faptă bune. Dimpotrivă, centrul fusese un model de ordine, disciplină și strădanii. Jack avusese un program variat de cursuri și activități, o mulțime de posibilități să facă sport, bani să cheltuie la cofetărie și sesiuni regulate pe PS5.
Sigur că nu mersese totul fără hopuri. Cu tot ce se întâmplase, tot îi era dor de familie și fusese trist când vizitele maică-sii se răriseră, dar fusese în general o experiență pozitivă.
Băieții, o amestecătură de hoți de mașini, incendiatori și dealeri de droguri, erau un anturaj potrivit și erau și de încredere – frați mai buni decât fuseseră
vreodată cei adevărați.
Tocmai umorul, zeflemeaua, prezența lor îi lipseau acum lui Jack. Eddie, puștiul metis care nu se dădea niciodată înapoi de la o provocare, depășind băieți de două ori cât el cu limba lui ascuțită și lipsa totală de frică. Tally, farsorul înrăit și artistul talentat, care făcea caricaturi geniale profesorilor lor, și bineînțeles Deano, care avusese întotdeauna grijă de Jack, deși știa destul de bine cine era.
Nu prea înțelesese niciodată loialitatea și afecțiunea pe care i le arăta Deano, dar îi era bine și acum tânjea după ele.
Ce-l aștepta aici, în casa asta necunoscută, în orașul ăsta necunoscut? Nimic în afară de plictiseală și disperare. Nu se descurcase niciodată bine de unul singur, nu știuse cum să stea în loc și ultimul lucru de care avea nevoie era să se gândească. Voia să fie ocupat, activ, distras, cum era la centru, însă era singur și pe cont propriu, cu prea puține de făcut. Sigur, putea să dea drumul la televizor, să se uite la unul dintre canalele selectate cu atenție, dar putea asta să umple golul? Să alunge gândurile întunecate, sâcâitoare, care amenințau să-l
copleșească? Pentru că nu numai plictiseala îl făcea să fie agitat și distras în seara asta. Ci și teama.
Nu recunoscuse în fața consilierului de probațiune, Olivia cea plină de bune intenții, dar era îngrozit, nesigur cum o să supraviețuiască aici, ce i-ar putea aduce viitorul, ce s-ar putea întâmpla dacă e demascat. Se iscase furie de-a binelea în legătură cu eliberarea lui. Ziariști de la tabloide, anchetatori din poliție, chiar și oameni complet străini l-ar fi spânzurat bucuroși, dar furia lor era nimic în comparație cu a rudelor victimei. Dacă închidea ochii, Jack încă și-l putea imagina pe tatăl băiatului urlând la el când fusese luat, încurajat de vreo doi dintre frații lui, care păreau că vor să-l sfâșie.
De-a lungul anilor, își trâmbițaseră convingerea că Jack merita o moarte bruscă
și brutală, iar verdictul lor distrugător se bucurase de un sprijin considerabil în lumea largă. Pentru opinia publică, Jack era demn de dispreț, dezgustător, o pată
pe obrazul societății. Zărise chioșcurile de ziare pe drum încoace, văzuse titlurile care descriau CHIPUL INFAMIEI, chiar sub poza aia respingătoare cu el într-un trening mizerabil, cu părul într-o parte și expresia ursuză. Asta era tot ce știa lumea despre el – fotografia mizeriei și degradării – și asta era tot ce voia să știe.
Oamenilor nu le păsa de situația lui, de povestea lui – nu, era inuman, un câine care trebuia ucis. Asta era moștenirea lui, recompensa pentru crimele lui: ostilitate, izolare și pericol.
Avea ceva care să-l țină departe de gândurile astea morbide? Să-l împiedice să-și piardă ușor-ușor mințile? Nimic, cu excepția tăcerii zdrobitoare a casei ăsteia lipsite de viață. Jack încerca să fie mai optimist, să profite de noua lui situație, dar în realitate nu se mai simțise niciodată atât de singur, atât de nefericit, atât de speriat ca în seara asta.
6.
Și-a dat seama imediat că se întâmplă ceva.
Olivia reușise cu greu să se întoarcă la sediul central al Serviciului de Probațiune din Petty France, aflat la o aruncătură de băț de Parcul St James, așteptându-se să fie nevoită să participe la încă o evaluare la șase luni, dar abia pusese piciorul la etajul al cincilea când simțise: un val de energie nervoasă care pulsa prin departament. Colegii treceau în grabă, telefoanele sunau fără încetare și, pe deasupra, se simțea un freamăt de discuții febrile.
În drum spre biroul său, Olivia l-a zărit pe Isaac Green și i-a făcut semn să vină
la ea. Veteranul de 55 de ani s-a apropiat șchiopătând, pe jumătate amuzat, pe jumătate dezamăgit de expresia ei nedumerită.
— Totdeauna ultima care află, nu?
— Nu face mișto de mine, Isaac. Ce se-ntâmplă?
Isaac s-a așezat pe biroul ei și s-a aplecat, coborând glasul când i-a răspuns:
— Liam Sullivan a fost urmărit și a murit în Bolton azi-dimineață. A sărit de pe o pasarelă pe o șosea cu două sensuri ca să scape de trei huligani cu răngi.
— Cine-i Liam Sullivan?
— Numele adevărat – Mark Willis.
Acum a înțeles Olivia despre ce era vorba.
— Doamne, Dumnezeule, am lucrat cu omul ăla, a răspuns ea fără suflare.
Adică l-am monitorizat când s-a mutat în Bolton. El era băiatul de 12 ani…
— Care a violat și a ucis o văduvă de 78 de ani. Acum te-ai prins…
Vorbise cu umor sec, dar expresia lui contrazicea lipsa de seriozitate a replicii.
