nec a se ipse ubi est imago Dei.
1965
Există în arta aceasta, de care dau după întoarcerea din închisoare, un ascetism, o renunţare la materie (less in more2), o aspiraţie spre formele pure, spre geometrie, care ar fi „esenţa bună", cea necoruptă de contingenţele multiple ale realităţii. Un fel de manicheism. Sau, în orice caz, de sărăcie franciscană: materia şi natura nu sunt propriu-zis rele, dar vrednice de a fi dispreţuite ca
secundare. Tendinţa e platoniciană, dinspre tipare, modele, esenţe.
1964, toamna
Proiect de scrisoare la Bruxelles:
Ştiu, Manole, că din îndepărtatul Bruxelles nu te-ai supărat; ai dat din umeri, poate ai surîs. Măcar de te-a durut niţel, egotismul inteligent - al cărui adept mi-ai scris că eşti acum, ca Stendhal la Civitta Vecchia, spre sfirşit - te îmboldea să nu insişti, să nu dai prea mare importanţă încă uneia din surprizele vieţii. De altfel, ca şi mine, şi tu ai scos de multă vreme verbul a se mira din lexic.
îţi datorez puţinul bun simţ la care pot să-mi caut refugiul, îţi datorez a fi reuşit, mai tîrziu decît ceilalţi, să mă orientez niţel în lumea asta pentru mine încîlcită; iţi datorez de a fi fost scos din marasmul minciunilor convenţionale specifice societăţii şi epocii în care am fost tineri, de a fi intrat în legătură cu
„oameni atît de onorabili" ca
248
Tocquieville, Guizot, Royer-Collard, de Broglie, Prevost Pnradol. nu mai ştiu cîţi lorzi judiciari şi cîţi constituţionalişti, conform principiului tău că dacă
nu putem frecventa aristocraţia, măcar în camera lorzilor ori printre doctrinari şi senatori romani s-o căutăm; tu, ani numeroşi înainte de Raymond Aron, ai ştiut şi mi-ai dovedit că opiumul intelectualilor se numeşte socialism; m-ai rupt de sub influenţa neghiobiei înfumurate şi iluziilor oarbe ale presei din Sărindar; mi-ai înlesnit să înţeleg ceea ce mai toţi care astăzi trăiesc în aceeaşi parte a lumii ca tine nu pot înţelege, ei care se zbat din răsputeri să ajungă unde suntem noi cei de aici.
Cu multă răbdare ai îndurat capriciile mele de copil crescut în răsfăţuri, prejudecăţile mele de client exclusiv al tarabelor cu volume franţuzeşti, la .modă.
Mi-ai dezvăluit tăriile spaţiului dunărean şi, dezvăluindu-mi-le, m-ai convins să
iubesc şi m-ai încredinţat pămîntului unde m-am născut. Şi cum de-am cutreierat restaurantele de prin Văcăreşti cu sioniştii cărora le trînteam că niciodată nu vom fi cu ei, dar că ne plac fiind oameni dintr-o bucată şi neplecaţi prostiei! Şi cit de bine am petrecut la Duque în piaţa Rosetti proiectînd istoria parlamentarismului român; ori scriind împreună, făcînd cele mai neconlormiste afirmaţii (neconformiste faţă de mediul în care trăiam, de fapt tu le numeai liberal-conservatoare)! Şi ce frumos ne pregăteam de examene în fundul grădinii de pe lîngă strada Vaselor, sub nuc, spre vară, cînd maică-ta, la înserat, admirînd, dar şi dispreţuind niţel atîta rîvnă şcolărească, ne aducea apă rece şi dulceaţă de trandafiri.
Ne-am înţeles mereu şi ne putem încă înţelege, deşi eu am apucat-o pe calea fetelor lui Moses Mendelsohn, de care rîdeai. Am fost în locuri unde tu nu ai fost, într-un soi de imponderabilitate. Orice efort de închipuire e zadarnic. Oricît de bine intenţionaţi şi de ştiutori ar fi cei de la Houston, în imponderabilitate ei n-au fost. De-a surda discută cei ce n-au fost cu cei ce au fost în imponderabilitate. Să
nu cădem în ridicolul unui dialog între surzi.
Bucureşti, 1971
Păcatul împotriva Sfintului Duh: cel care nu se iartă.
Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru - care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu
o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urindu-1 şi baljocorindu-1, reducîndu-1 la rang de nhicct.
249
adică tratîndu-1 ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atît de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?
Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că
răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului.
Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că ..justiţia e o formă a luptei de clasă" şi procesele cu „mărturisiri complete", unde omul e pus să se terfelească
singur pînă la capătul nopţii (luda îl vinde pe Hristos noaptea, la capătul căreia ne duce şi Celine) unde trebuie să ajungă să-i fie scîrbă de el însuşi şi să se urască
de moarte (astfel încît viaţa pe care şi-a salvat-o prin trădare să nu mai preţuiască nimic), unde trebuie să-şi dea seama că a coborît pînă pe treapta cea mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul — şi se leapădă de libertate -, unde nu mai poate nici să iasă din sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate punţile cu lumea stihiilor, nu constituie ele pilda vie şi întreagă a misteriosului păcat, singurul pentru care lsus spune lămurit că nu poate fi iertare?
Sau ce au făcut ofiţerii vasului american din Atlantic predînd Ruşilor pe marinarul lituanian care izbutise să se refugieze pe bordul navei lor'.' Au chemat pe Ruşi pe bord şi li l-au înmînat. Ca pe un obiect. Ruşii au început să-1
omoare în bătăi încă de acolo. Marinarul urla şi se ruga să nu-1 predea. L-au predat.
Preşedintele Nixon - (Franz-Ferdinand, el, a fost mai indignat aflînd că nu i s-a dat colonelului Redl - trădător şi spion dovedit - posibilitatea de a se spovedi şi împărtăşi înainte de moarte) - a luat unele vagi măsuri de ordin administrativ şi au fost şi câteva demisii. Dar sunt convins că Dumnezeu n-a privit lucrările cu atîta nepăsare. (Şi cine va primi un prunc cu acesta în numele Meu, pe Mine Mă
primeşte. Iar cine va sminti pe unul dinlre-acestia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atîrne de gît o piatră de moară ţi să fie scufundat in adfncul mării). Hristos e blînd şi smerit cu inima, dar în timp a fost om şi El, întreg, şi măcar o dată L-au scos din sărite şi pe El, cînd a şi pus mîna pe bici şi a izgonit pe zarafi din curtea Templului (Mat. 18, 5).
Scena aceasta atroce de pe vasul american, unde cruzimea, răutatea şi oarba imbecilitate (care-i păcat\) se amestecă în vîscoase părţi egale, nu se poate să
nu-L fi răsculat şi pe Hristos Cel din Treime, care acolo sus îşi mai poartă
stigmatele şi — o ştim bine — se pricepe uneori să şi pedepsească. Vai şi amar, prin urmare, de căpitanul, ofiţerii şi mateloţii aceia; unul n-a protestat, n-a înălţat glas, n-a schiţat o mişcare şi nu şi-a dat foc; vai de ei şi de toţi cei ce -
vorba lui Kierkegaard - încap în inimile Dumnezeului celui viu.
250
(Pentru expresia „Dumnezeul cel viu" am eu o părere a mea: că nu e numai veşnicul Creator, ci şi Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, adică al viilor şi nu al morţilor, - adică cel pe care-l interesează ce fac viii -, ci şi Hristos răstignitul în care freamătă şi-n cer amintirea făţărniciei nemiloase, a prostiei
biruitoare şi a răutăţii funcţionăreşti din lume.)
- Cîteva ore puteau în orice caz aştepta Americanii de pe vasul din Atlantic: să 11 cerut părerea preşedintelui comandant suprem al armatei. Graba. Graba imbecilă de a pune orbeşte in aplicare „dispoziţiile". Aceeaşi grabă ca în recomandarea lui Caiafa - şi aceeaşi ipocrită invocare a preeminenţei interesului general asupra dreptăţii individului.
