304

,Aşa că esenţialul în luminare nu este ceara care lasă urme, ci lumina."

„Aud glasul nebunului: trebuie să dărîmăm zidurile acestea inutile şi să

nivelăm scările acestea scurte care complică mersul. Atunci omul va fi liber. Dar eu răspund: atunci oamenii vor deveni vite de obor şi de teama de a nu se plictisi vor născoci jocuri neroade care tot de reguli vor fi conduse numai că vor fi reguli fără măreţie."

„Căci e întotdeauna posibil să surpi templul şi să ridici piatra pentru un alt templu. (Şi celălalt nu e nici mai adevărat nici mai fals, nici mai drept nici mai nedrept.)"

„Oricine înjoseşte înseamnă că e josnic."

Despre prietenie: „întrucît e năruit ceea ce ţi-a plăcut mai mult la un om pentru că mai e şi altceva ce nu-ţi place?"

(Comentariu: dezamăgirea în prietenie e un simptom care dezvăluie niveluri mai profunde. Ne doare nu mîrşăvia pe care o descoperim la celălalt - la urma urmei nu ne sinchisim de ea - ci descoperirea propriei noastre mîrşăvii reflectată la celălalt, căci nu ne-am fi împrietenit dacă nu exista între noi un fond comun, aceleaşi ape subterane pe care sunt clădite două case şubrede.)

„Om este acela care poartă într-insul ceva mai mare decît el."

Despre rugăciune:... „Căci nu mă apropiasem de Dumnezeu, un Dumnezeu care te lasă să te apropii de el nu mai e Dumnezeu. Şi nici dacă ascultă de rugăciune. Şi pentru întîia oară ghiceam că măreţia rugăciunii stă mai ales în aceea că nu i se răspunde şi că în acest schimb nu intră urîţenia vreunui negoţ. Şi că ucenicia rugăciunii este ucenicia tăcerii." (E exagerat şi eretic, imitaţia nietzscheană e vădită, dar cuprinde gîndul exact că la rugăciune omul este cel care trebuie să se străduiască a prinde ce i se spune.) 14 iulie 1963

Există o ură neîmpăcată împotriva binelui şi o groază adîncă şi dispreţuitoare faţă de tot ce este frumos.

într-atîta încît mă întreb dacă surprinzător nu e faptul (care-i indigna pe cărturari şi farisei) că Hristos mitica şi bea cu vameşii şi păcătoşii, ci faptul că

vameşii şi păcătoşii mîncau şi beau cu Hristos.

Estă o minune că Hristos cel fără de păcat se simţea ca printre ai săi în societatea ticăloşilor. Dacă stăm să ne gîndim bine, minune şi mai mare (şi care constituie încă o dovadă, dirimantă, a divinităţii Sale) este 305

că aceşti ticăloşi consimţeau să petreacă în tovărăşia neprihănirii. Cum de-au răbdat? La început, căci apoi ciudatul lor comesean a făurit din ei făpturi nouă. Dar la început singura explicaţie a înfrîngerii unei porniri atît de înverşunată la fiinţa omenească este că Domnul a tăcut o minune care deşi nevăzută (şi uşor trecută cu vederea) nu e mai puţin uluitoare decît celelalte toate.

1965

Nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvîrşirea.

Ca atare, nici adevărul - singur - nu e un criteriu absolut. Citind pe Luther (De setvQ arhitrio) mă conving şi mai mult de aceasta şi-mi amintese aforismul lui Pascal: „Pînă şi din adevăr îti poţi face idol, deoarece adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, şi-i idol, pe care nu se cuvine nici să-1 iubeşti nici sa i te închini."

BUGH1 MAMBO RAG

...Aşadar nominativ puruşâ, acuzativ puruşam, instrumental puruşena,

dativ puruşaia, ablativ puruşat, genetiv puruşasia, locativ puruse, vocativ

punişa... conjugarea a IV-a: audiverim, audiveris, audiverit, audiverimus... o mangustă mîncată de cobre... audiveritis, audiverint... ii spune Demctrios lui Marcellus...

1935

Manole: Uite, eu n-am nimic împotriva literaturii. (Vezi bine; mi-a mărturisit că a scris un roman, se cheamă Freud şi Conu Costache). Dar politica e altceva. Politica stă deasupra. Mai înîti politica. Şi să nu-mi spui altfel, că ţi—1

citez nu numai pe Maunas ci şi pe Joseph de Maistre care i-a pus pe literaţi şi pe oamenii de ştiinţă la locul lor. Uite, cazul Momy.

Dacă Momy nu murea în 1865 e foarte probabil că politica faţă de Prusia şi Italia ar fi fost altfel dusă şi poate că războiul nu izbucnea în 1870. Momy se împotrivise influenţei exercitate de Eugenia. Deputat în timpul monarhiei din Iulie, nu era un om tăcut de Napoleon al Ill-lea. Ca ministni s-a arătat capabil; îi îndemna pe funcţionari să nu fie birocraţi.

306

în greaua sarcină de preşedinte al corpului legislativ a fost neîntrecut, în 1863, cînd cu intrarea lui Thiers în Corpul legislativ, a declarat că îl bucui.î această alegere a unui adversar. Curtenitor şi politicos, avea o grijă osebită

pentru respectarea liniştii ori de cîte ori vorbea un deputat opo/iiionist, ţinea ca acesta să fie ascultat cu atenţie şi deferentă. Emile Ollivier a putut afirma în plin Corp legislativ că e republican şi n-a fost nici arestat, nici ucis, nici sterilizat, nici închis într-un ospiciu, nici măcar admonestat. Cu Emile Ollivier tactul lui Morny a dat rezultate excelente: Ollivier a trecut de partea imperiului. Reformele liberale din 1860 sunt datorate lui Morny, care-i spunea lui Ollivier că el unul a fost întotdeauna conservator şi liberal.

Şi ce face Alphonse Daudet? în Le nabab îl prezintă pe Momy sub numele de duce de Mora. Tabloul lui Daudet, din punct de vedere literar, e frumos. Din punct de vedere istoric, e fals. Morny fusese în tinereţe un dandy, rămăsese pînă

la sfîrşit un om de lume elegant. Dar n-a fost deloc mondenul frivol pe care şi-1

închipuie Alphonse Daudet. Mora e mondenul cinic, stricat, atotputernic şi senzaţional, e impecabilul snob. E Brummel. Daudet recunoaşte că e şi Richelieu, dar portretul e făcut din culise, de nu din oficiul de lîngă bucătărie.

Morny n-a fost un duce milionar, un om politic fără scrupule, un „parizian" în sensul romanelor de aventuri galante, un demnitar luxos şi leneş. Daudet a văzut numai pe mondenul blazat şi obosit, pe satrapul putred. Pe marele om politic inteligent şi harnic, n-a ştiut sa-1 vadă. La lumina luminărilor i s-a părut că

desfrîul îl doboară pe Momy; micului provincial şi gazetar, secretarului (şi doar nu era slugă!), nu-i venea a crede că un om atît de bine îmbrăcat poate fi obosit

din cauza muncii, eforturilor şi activităţii ce depunea ca preşedinte al Corpului legislativ. Momy a murit învins de muncă, după ce a îndeplinit cu abilitate şi strălucire o funcţie mult mai delicată şi mai extenuantă decît aceea de împărat.

Istoria nu trebuie să-1 judece după cele spuse, fără răutate de altfel, de un secretar pe care-1 scăpase din mizerie şi de la moarte (pentru că îi dăduse mijloacele de a-şi vindeca tuberculoza). Ea trebuie să-i recunoască acestui om inteligent, cumsecade şi muncitor toate meritele lui. Tu ştii că eu nu-s bonapartist, dar nu e drept ca al doilea imperiu să apară ca dictatura destrăbălaţilor din veacul trecut. în sunetele valsului, Napoleon al III-tea n-a ordonat crime şi, printre orgii, Momy n-a delapidat banul public. Nu e Aretinul.

Numai imaginaţia dezlănţuită a cititorilor de romane în fascicole şi-i închipuie pe Napoleon al III-lea şi pe Morny ca pe nişte Aretini. Dar veacul nostru, mă, oferă

spectacole atît de senzaţionale încît cei care nu pot crede că în secolul al XlX-lea o dictatură putea fi un simplu regim politic neparlamentar al unor oameni de ispravă şi al unei societăţi normale nici nu pot fi condamnaţi.

307

— Giono, în timpul ocupaţiei Franţei de către Germani: Să ne supunem.

Mai bine un măgar viu decît un leu mort.

Aşa e. Aşa e. Eroismul e ridicol şi fals, vorbele mari sunt goale, bătrînii îi trimit pe tineri la război, bogaţii îi îndeamnă pe săraci să rabde, sătulul îi dă

flămîndului sfaturi... Da, da, da. De trei ori da. Comeille e răsuflat, iar cu sentimente frumoase nu se face literatură bună. Viaţa n-are preţ.

Ştiu. Dar nu e mai puţin adevărat că eroismul şi demnitatea au şi ele

„păYţile lor", vorba lui Gorică. Şi au gesturile demne şi purtările eroice un farmec al lor, un haz propriu, o forţă emoţională care nu-s chiar de trecut cu vederea. (Unde mai pui că într-o celulă e mult mai plăcut să ai drept colocatari adepţi ai onoarei decît părtaşi întru cedare de-ai lui Giono, în privinţa cărora sunt pornit a crede că ar isca zilnic discuţii centrate asupra distribuirii gamelelor.) Exemplu: Sf. Petru cînd zice: „Du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos" (Luca 5, 8), ori cînd cere să fie răstignit cu capul în jos. Ofiţerul german care ordonă plutonului său a da onorul lui Bergson în curtea comisariatului unde bătrînul venise ca să fie trecut pe listele de evrei. Sau Bergson însuşi, catolic din convingere, care nu acceptă să se boteze în timpul ocupaţiei străine pentru ca să

nu poată fi bănuit că a iacut-o din interes. Sau - e o reacţie în lanţ - preoţii catolici care-1 consideră totuşi drept creştin şi botezat cu „botezul intenţiei".

Sau legenda prinţesei Godiva care s-a învoit să călărească goală pe străzile oraşului Coventry pentru a obţine de la soţul ei ridicarea unor împilări - şi nici unul din locuitorii oraşului n-a ieşit din casă, afară de unul singur pe care concetăţenii săi nu l-au pedepsit decît nemaivor-bindu-i niciodată. Sir Lawrence Mont îşi trimite cuscrul, pe Soames Forsyte, în casa marchizului de Shropshire.

Pentru a-i înlesni marchizului participarea la o acţiune de binefacere, Soames se oferă să-i cumpere un tablou atîmat în sufrageria casei. Proprietarul vrea să dea jos tabloul pentru ca să poată cumpărătoml vedea semnătura pictorului. De vremea ce-i aici, zice Soames, dovada-i ca şi făcută, nu-i nevoie să vă deranjaţi.

Mont ar fi fost încîntat de cavalereasca purtare a burghezului său cuscru, dar numaidecît după aceea ar fi simţit o strîngere de inimă cînd Soames îi răspunde

marchizului că nu poate plăti cinci sute de lire pe tablou. (Va să zică tot neam de negustor a rămas, tocmeala i-a intrat în sînge!) E prea puţin, adaugă Soames, şi indică un preţ mai mare. Marchizul se împotriveşte. Dacă vreţi, încheie Soames -