la uciderea dreptului Abel - trecînd prin măcelărirea pruncilor - pînă la înfiorătoarea Răstignire şi la orice crimă sadică. Peste toate stă ca o pîclă de sînge şi tenebre, de absurd şi strigăte neputincioase, indicând tară putinţă de îndoială
ceva cutremurător, fioros, urit.
Cardinalul Newman: ,,Ce poate fi spus despre faptul acesta al suferinţii omeneşti, care străpunge inimile şi zăpăceşte raţiunea? Altfel nu pot răspunde: ori nu există nici un Ziditor, ori societatea aceasta vie a oamenilor se află cu adevărat alungată de la prezenţa Lui... dacă există un Dumnezeu, .de vreme ce există un Dumnezeu înseamnă că specia omenească este implicată într-o oarecare teribilă calamitate
Jilava, martie 1962
Pietonii George Catargi, miniaturistul, este un extraordinar povestitor - şi are ce povesti. Născut la Reni, a cunoscut viaţa sibarită pe care o duceau moşierii ţinutului înainte de 1914, aveau un club al lor, constituit după regulele şi tabieturile celor din Londra: se îmbrăcam la Paris; numai lenjeria de corp nu şi-o spălau şi călcau în străinătate, ca Alexandru Marghiloman.
Catargi studiase la Odessa şi Petrograd, fusese ofiţer în armata roşie, făcuse o călătorie în jurul lumii însoţind-o pe regina Măria.
Genul picturii miniaturiste fiind rar (avusese un singur rival, un suedez), cîştigase mult şi organizase expoziţii în ţări felurite, unele foarte depărtate (Africa de sud).
Arestat şi osîndit pentru spiritism şi practicarea terapiei prin magnetism, nu pierde nici un prilej de a vorbi — convins — despre horoscoape, hennetism, impulsiuni psihosomatice, piramide, civilizaţia maya, minele din peninsula Yucatan, dimensiunea a patra, lumile paralele, statuile uriaşe din insula Rapa-Nui, procesul şi tainele cavalerilor templieri. Moise, fireşte, e pentru el nepotul de soră al lui Ramses al II-lea, Egiptenii au fost în America, Atlantida e mama tuturor civilizaţiilor şi iniţiaţilor, farfuriile zburătoare poartă fiinţe extraterestre mult superioare nouă.
11 ascult îndeajuns de rece. Pînă cînd, rămas aproape surd de urechea dreaptă de pe urma tratamentului pe care mi-1 aplicase Onea, mă învoiesc să-mi facă nişte pase magnetice. Urmează vreo zece şedinţe după care aud iar perfect!
Catargi se bucură din toată inima: stabilim să-1 vizitez după liberare.
Locuia în vîrful turnului unei frumoase vile de culoare roşie pe dealul Patriarhiei. Acolo are să-mi pregăteasă tot felul de bunătăţi — căci e mîncăcios şi gastroman rafinat -, şi în special covrigi cu susan, tăiaţi în
242
două, cu miezui scos, înlocuit cu un amestec de unt, sardele şi măsline, apoi puşi la cuptor.
- Gustul mîncării acesteia şi simplă şi fistichie, servită în tumul cu vedere panoramică asupra întregului oraş nu aveam sâ-1 cunosc. George Cataigi s-a stins (de inimă), puţin timp după ce m-a lecuit şi Iară a-mi lua în nume de rău reiterata afirmaţie că în Hristos nu pot vedea un simplu mare iniţiat responsabil al sistemului solar ori o fiinţă supraterestră al cărui cadavru concetăţenii săi l-au răpit din mormîntul săpat în stîncă şi-n care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus.
Decembrie 1955
Virgil Când.:
„Vin unii şi-mi spun: aş duce o viaţă creştină dacă aş putea... dacă aş avea condiţii, dacă ar fi... dar aşa e imposibil... Şi le răspund: Asta e viaţa de care ai parte, ăsta-i lozul pe care l-ai tras; acum trebuie să fii creştin; dacă aştepţi să ai confort şi timp liber şi să fie iar linişte şi bunăstare şi să se ducă jupîneasa la piaţă
şi să găseşti brînză în toate băcăniile ai putea pierde prilejul de a fi ceea ce spui că
doreşti să fii. Trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde, în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă."
1961
De închisoare nu pomenise, ştia că acolo e uşor.
(îmi aduc aminte de vorbele lui cu prilejul unui interogator ce mi se ia despre Virgil Când., Paul Sim. şi Al. El.)
- Din punctul de vedere al deplinei noastre responsabilităţi cred că filosofii existenţialişti au dreptate. Scuza „împrejurările mi-au fost potrivnice" nu e invocată decît de cei slabi şi nehotărîţi. Pentru o personalitate puternică - dintre acelea cărora Alain le spunea firi de crocodil: Goethe, Descartes, Stendhal, Spinoza - împrejurările sunt mai curind ceea ce istoricul Arnold Toynbee numeşte chalenge, o provocare, un imbold.
Oamenii care au ceva de făcut şi de spus nu sunt opriţi locului de o intîmplare. cu o „nenorocire": numai pentru cei de talia d-lui Berfhelemy darea afară din casă şi împrăştierea mobilelor (cu prilejul intempestivei 243
sale evacuări de la Temple, spre a face loc perechii regale ce urma să fie internată acolo în toamna anului 1792) le concentrează tot restul vieţii asupra proceselor şi intervenţiilor urmărind redobîndirea avutului; numai pe unii ca aceştia faptul trivial - oricît de neplăcut şi de nedrept - i-a putut abate din cale; ceilalţi trec ca expresurile fără opriri prin gările mici, înaintează ca ştafetele, cu mesajul strîns la piept sau în pumn.
La urma urmei împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Şi fiecare - mai arată - Alain - tot ceea ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobîndeşte prin neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţînare, înfnngînd lenea, nestăruind asupra scrupulelor.
împrejurările nu pot fi scuză decît pentru rataţi şi rataţii — pe plan social (o spune unul din ei) sau duhovnicesc — sunt cei ce s-au dat bătuţi, n-au avut mesaj sau nu le-a fost destui de scump. (Ori nu l-au recepţionat destul de clar.)
Mîngîierea e alta, o exprimă zicala Englezilor: totul nu e să învingi, totul e să lupţi pînă la capăt.
Biruinţa nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta. Să nu te predai din prima clipă, ca social-democraţii germani în Iulie 1932.
Capra d-lui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mîncat-o lupul; dar în
zoii, după ce ea luptase toată noaptea.
Asta-i singura noastră datorie sflntă: de ne este dat să cădem, să fie-n zori.
— Dar, zice părintele G.T., în creştinism e altfel; trebuie să învingi. în cer intră numai cei care au bimit în războiul purtat împotriva Satanei. Vai şi amar de cei învinşi.
- Despre acea circiumă în care Don Quijote le cere ţăranilor să vadă -
dezvrăjind-o şi dezvrăjindu-se pe ei - un castel (castelul ai cănii liberi şi legitimi moştenitori sunt ca fiii chemaţi la desăvîrşire de un Tată desăvîrşit), a spus şi americanul Henry David Thoreau un lucru drept: „Dacă aţi tăcut castele în aer, n-aţi lucrat în zadar; deoarece acolo s-ar şi cuveni să fie toate. Acum, puneţi dedesubt şi fundaţiile."
Bucureşti, septembrie 1964
Deşi am experienţa fericirii de după botez, aştept cu mare curiozitate prima împărtăşanie în biserică. Nu sunt decepţionat. Am mers tremurînd 244
spre altar şi m-am înapoiat năpădit de bucurie şi linişte. Detaşării euforice produse - aşa se pare - şi de droguri, i se adaogă aici dorinţa de a le face altora binele, o imparţială înţelegere a oricărui om; nu gentileţea niţel isterică, a celui care a aflat o veste plăcută şi se întrece în a fi binevoitor cu toată lumea, ci o mai adîncă hotărîre de a te purta frumos. Da, aşa cum a promis regina Victoria la începutul domniei: / shall be good10.
Dar şi o îngrijorare. Te simţi mult mai răspunzător, îndatorat. (Luca 12, 48:
„Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere de la el şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere"'.) Şi ce poate 11 mai mult decît însuşi Trupul şi Sîngele însuşi?
