(Mînăstirea, aşadar, pare a fi întru totul conformă idealurilor lui Georges Bataille şi teoriei acestuia despre dezinteresare şi jertfă - din care îşi face temeiurile viziunii despre lume şi viaţă. Şi faza supremă a mult admiratului

pot-Iatch, instituţie a Pieilor Roşii. Numai că pot-latchul călugărilor este total şi întrece pe al căpeteniilor indiene, care nu-i serios şi e fariseic pentru că

urmăreşte fala şi vaza: care dă mai mult? care-i cel mai dezinteresat?)

- Cele şase elemente din domeniul cărora îşi iau termenii şi-şi aleg imaginile parabolele din Evanghelie: ogorul, via, năvodul, gospodăria, turma, cireada.

Lecţie de simplicitate şi realism. Şi de morală foarte clară. Familia. Munca.

Sinceritatea. Ascultarea.

Unde-s toate subtilităţile şi raţionamentele noastre, firul nostru tăiat în patru'? Şi toate cocoloşelile şi răsfăţurile noastre?

Peste peisajele din Evanghelii suflă un vînt aspru şi curat. Nimic bizar.

Nimic în plus. Oamenii plîng cînd le mor copiii, doresc să se tămăduiască dacă

sunt bolnavi, se veselesc la nunţi, fac ospeţe, trudesc pentru a-şi cîştiga pîinea.

înfrînare. Severitate. Şi echilibru; echilibrul, marele secret dezvăluit de psalmul 121: „Ziua soarele nu te va păli şi noaptea luna nu te va vrăji." Nici chemarea lunii, tulbure, opalescentă, nici topirea în văpaia demonului de la amiază. Doar cafeniul dur al solului, iar în răcoarea scurtă a serii - după

împlinirea zilei de muncă - albastrul domol al cerului.

Gherla, camera 44

Noaptea, mergînd spre tinetă, se întîmplă să-1 văd pe firavul părinte Traian Pop în capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roagă; din ochii pe jumătate închişi i se preling lacrimi: faţa îi este luminată extatic.

Priveliştea aceasta îmi despică inima-n două şi dacă în clipa aceea mi s-ar cere să-mi dau viaţa mi-aş da-o fără a sta pe gînduri. M-aş arunca pe fereastră în curte. Dar fereastra are gratii, e bătută în scînduri şi eu nu-s decît un sentimental impresionabil, totul la mine se petrece pe planul emotivităţii, care-i superficialitate. în sfirşit.

Cu părintele Traian Pop stau de vorbă despre păcatul cu gîndul. E un punct teribil de îngrijorător şi de însemnat pentru mine. Mîntuitorul a vorbit cum nu se poate mai limpede: ,Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu săvîrşiţi adulter. Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvîrşit adulter cu ea în inima lui."*

Se pare că trebuie să ne silim a înţelege. Nu-i „chiar aşa". Mi se explică de

ce:

Mai întîi simpla ispită nu-i tot una cu păcatul. Ispita nu devine „păcat cu gîndul" decît dacă o reţii, dacă o „prelucrezi" în cuget, punînd în funcţiune viziunea extraretiniană, simţul paroptic. (Pilda cu păsările care zboară deasupra casei. Ispita nu devine păcat cu gîndul cînd păsările trec în zbor, numai cînd coboară şi se aşază.)

299

Apoi, nu încape îndoială că păcatul cu gîndul e un păcat şi păcatul cu fapta e alt păcat. Două. Aşadar făptuirea primului nu implică pe a celuilalt. Cine păcătuieşte cu gîndul n-are nevoie să-şi ia pe cap încă un al doilea debit. Mai bine împovărat cu unul decît cu două.

Teologii occidentali n-au judecat pur logic, au supus logica unei constante confruntări cu lecţiile realului. Au dat dovadă de „un robust simţ" arătînd că

totuşi există o deosebire între cele două situaţii. Altfel nu s-ar mai face distincţie între injrînare şi desfvînare, n-ar mai fi nevoie de două cuvinte. înfrînatul se poate să fie necurat în cuget, dar nu trece la fapte. Teologii occidentali au evidenţiat că a voi să ucizi pe cineva nu e tot una cu a-1 ucide. Cine-şi propune să

dea de pomană nu e aidoma celui care efectiv dă. (N-are martor.) Raţionamentul: „de vreme ce păcatul cu gîndul e păcat, n-are nici un rost să

mă înfrînez de la faptă" e o ispită diavolească. (Şi cu cît e raţionamentul mai impecabil cu atît e mai drăcesc pentru că vine pe calea preferată de cel în miezul împărăţiei căruia Dante a văzut gheaţa: pe calea logicei.) Batjocoreşte pe Domnul interpretîndu-i cuvintele literal împotriva sfatului expres de a pune spiritul deasupra literei şi de a nu răstălmăci un verset anume scoţîndu-1 din întregul context al Scripturii. Atribuie divinităţii intenţia de a ne supune unor ispite cărora nu se poate rezista.

Se urmăreşte a ni se pune în cîrcă un al doilea păcat, ca şi cum n-ar fi de ajuns unul.

Ispită totalitară: aut Caesar aut nihil. Asta e trufie. Mai bine muncita înfrînare decît aroganta desfrînare.

în Predica de pe munte s-a mers mai departe decît în Decalog: desăvîrşirea nu constă în ne-făptuire, ci în ne-gîndire. Urmează că trebuie să ne străduim a stăpîni gîndul, nu numai trupul, convinşi fiind însă că nu este tot una păcatul cu gîndul şi trecerea la fapte. Modestie.

Cazuistică? E uri termen inventat de jansenişti împotriva iezuiţilor, unul din acele cuvinte care acoperă o nedreptate facînd apel la simplismul masselor (uneori se lasă cucerite şi minţi superioare: Pascal, Bossuet). Cazuistica a fost o reacţie a bunului simţ, a bunătăţii sufleteşti şi a spiritului larg împotriva absolutismului şi absurdului formulei: totul sau nimic.

- Iehoviştii

Mai toţi au părăsit ortodoxia pentru motivul că „popa din sat era beţiv" sau

„era curvar" sau „făcea politică" sau „era lumeţ..."'

Ca şi cum valabilitatea învăţăturii lui Hristos ar fi la cheremul ticăloşiei cutărui popă din cutare comună.

(Dar e mai palpitant să fii printre cei 144 000 de aleşi şi să faci parte dintr-o asociaţie cu sediul la New-York într-un turn, decît să fii o oarecare oaie a unei

turme nediferenţiate la o periferie a Europei.) 300

Copii mari.

Spun: ce valoare pot avea tainele săvîrşite de un preot nedemn? Deplină

valoare. Soluţia a fost dată încă din anul 311 la conciliul din Arles, după erezia donatistă, care judeca întocmai ca martorii lui lehova.

Ex opere operatei.

Ambele erezii (donatistă, iehovistă) ţin de un purism infantil: confuzia între instrumentul uman şi esenţa divină, care trece prin instrumentul uman ca un curent electric instantaneu necontaminat de tubul prin care se scurge.

- Qui latronem exhaudisti

Et Mariani absolvi s ti^, eşti şi Cel care l-ai văzut pe Natanail şi l-ai strigat pe Matei şi

mihi quoqne appelasti™.

Mirarea extraordinară de a fi chemat. Eu!?, am vrea, neîncrezători, să

spunem. Nu ne vine a crede că s-a putut opri la o fiinţă a cărei netrebnicie o cunoaştem la perfecţie, că s-a hotărît să poposeaseă în aşa murdar sălaş. Uimirii i se adaugă teama, am vrea să fugim de răspundere (de năpastă?) şi, ca Moisi, am fi ispitiţi să argumentăm (spre a scăpa): cine sunt eu ca să mă alegi? Eu nu sunt om îndemînatic. Alege pe un altul.

Exclamaţia aceasta lăuntrică de surprindere şi tulburare o vădeşte convingător gestul mîinii vameşului în tabloul lui Caravaggio, intitulat Chemarea Sfintuhii Matei. Viitorul apostol stă la masa lui de vameş, înconjurat de un platnic şi de cîţiva tineri. în degetul pe care şi-1 îndreaptă către sine se ghiceşte simţămîntul omului pentru care e atît de grea să creadă că tocmai el este recrutat. Cum de e cu putinţă? Atît de superficial mă cunoaşte? Ori poate că-I place să facă numai ceea ce pare imposibil'? Ori poate că e de o bunătate pe care nici n-o putem închipui?

Pe unii îi alege de buni ce sunt, pe alţii de răi ce sunt; pe unii pentru că îi iubeşte, pe ceilalţi pentru că îi e milă de ei.

Rugăciunea Sfintului loan Gură de Aur, care se citeşte în locul pericopei din Evanghelie la slujba învierii: să vină toţi care au postit din ziua întîi, să vină şi cei care postesc din ziua a treia; ba nu, şi cei care au postit din ziua a şasea; şi cei care au postit numai din ziua a opta să vină; şi cei din ziua a noua, a zecea; să se apropie şi cei care nu postesc decît din ziua a unsprezecea. Şi cei care n-au postit deloc, vină şi ei. Vină toţi: masa e bogată, viţelul e mult. E ziua pe care a lăsat-o Dunmnezeu ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.

(Cînd în parabola fiului risipitor rătăcitul vine acasă, e încă plin de murdăria cocinelor în care a trăit. Ce face tatăl? îi iese întru întîmpinare alergînd şi-1

îmbrăţişează: aşa împuţit cum e acest învins; nu aşteaptă