De vreme ce pînă şi printre gardienii de închisori şi lucrătorii de la Securitate îşi poate găsi slujitorii. înseamnă că puterea divinităţii nu are margini.
în Doctorul Jivngo există un personaj episodic ale cănii manifestări sunt mereu benefice; e un general de Securitate, pe nume levgraf şi poate orice: face rost de apartamente, de unt, de ciocolată, de portocale, de medicamente lipsă în comerţ.
Prezenţa unui levgraf dovedeşte ea că regimul comunist e bun?
Dovedeşte:
a) că în regimul comunist binele poate fi realizat numai întîmplâtor, pe căi ocolite şi nclegale,- adică neconfonne cu principiile, prin urmare neprincipiale
(concluzie: între ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă de principiu); b) că Dumnezeu - care-i dincolo de bine şi de rău - nu ezită să lucreze cu oricine şi să recurgă pentru îndeplinirea planurilor sale ori pentru a uşura suferinţele oamenilor chiar la indivizi din tagma asupritorilor, precum: fariseul Nicodim. care era tmul de-ai lor (membru 236
al completului de judecată); prigonitorul Pavel; sutaşul Corneliu; vameşii...
- Cum funcţionează perfecta logică demenţială? Premizele: Burghezia trebuie să piară;
Cine nu e cu noi e cu ei.
Concluzia: Pe rangă cu el!
Poate că arestările din perioada 1947-1950 să fi avut şi caracter de teroare politică. Cele din 1958-1959 sunt numai demenţiale. Regimul e consolidat, orice justificare politică a dispărut. Acum maşina se roteşte de la sine. Mătura ucenicului vrăjitor bate darabana. Ţelul e uitat. Înghiţi!!, mestecaţi. Sunt puşi sub stare de arest spiritişti, bridgişti, dansatori, corişti. Lotul bridgiştilor, lotul spiritişti lor, lotul Patriarhiei, lotul ascultătorilor la radio, lotul comentatorilor, lotul filateliştilor (au făcut schimburi de mărci, pe una se afla chipul mareşalului Antonescu).
Aflaţi, domnilor, că dracul stă şi el la uşă, întocmai ca Domnul. Numai că în loc să i se aplice Apocalipsa 3, 20 adică discretul şi nobilul „iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineVa şi va deschide ...", i se aplică Facerea 4, 7 adică
grosolanul: „sta la pindâ la uşa ta". Iar nebunia — care e plecarea duhului, a suflării divine -, fiică dreapta a diavolului, stă şi ea cu geamantanul tăcut ori, după caz, cu traista-n băţ, gata oricînd să intre — posomorită ori deşănţată, erinye ori paparudă — în casă, în minte, în membre. Hap ţup. Pape Satan, pape Satan aleppe.
Atît aşteaptă, să fie chemaţi. Şi binele şi diavolul şi nebunia. Deosebirea e de manieră: boierească la primul, mahalagească la ceilalţi. Heine: Ich riej den Ten/el und ev kaniin0'. Numai că, acei din veacul al XX-lea au putut constata că
nu e atît de „şarmant" pe cît credea progresistul poet.
Maurras: civilizaţiile sunt la fel de vulnerabile ca indivizii, ajunge un pumnal înfipt în spate ca să piară.
Echil.'irul mintal al indivizilor şi al colectivităţilor nu e mai puţin fragil, stă
pe aceeaşi muche de cuţit. (Poate că nu întîmplător apare din nou obiectul acesta care se foloseşte şi pentru a omorî.)
- Cînd o entelehie oarecare devine absolută (fie ea bună) şi dobîndeşte caracter de monopol, demenţa e aproape.
Oamenii politici în genul lui Calvin, Robespierre şi Hitler, care nu cunosc nici o altă satisfacţie şi preocupare decît punerea în practică pe calea politicii a ideii lor unice, uşor ajung la nebunie.
în condiţiile lumii care s-a rupt de Dumnezeu nici un absolut nu poate revendica exclusivitatea.
237
Ian Kott: Hamlet e nebun, deoarece atunci cînd politica elimină toate celelalte sentimente, devine ea însăşi o imensă nebunie.
Se poate merge atît de departe încît să se susţină că slăbiciunile, metehnele ba şi viciile conducătorilor politici devin temei de limitare şi îmblînzire, izvor de libertate. Un „putred" ca directorul Barras va fi mai tolerant şi va face mai puţin rău decît incoruptibilul Robespierre. Norocul nostru, spune un nobil personaj al lui Balzac, a fost că surorile lui Napoleon erau nişte tîrfe; ce ne-am fi făcut altminteri!
Paradoxul este explicabil: virtuţile sunt şi ele supuse relativităţii şi nu devin eficace decît puse în slujba Binelui divin şi practicate în numele lui Hristos.
Altfel, vegetarienii, antialcoolicii, abstinenţii sexuali, harnicii, insomniacii îşi pot pune meritele la dispoziţia demonului. La extaz ajung şi călugării prin rugăciunea inimii, şi nărăvitul heroinei. Domnul ne-a pus în gardă spunînd că
demonul poate lua chip de înger luminos.
- De cealaltă parte a oglinzii - dacă pot spune aşa - e la fel: nu orice suferinţă e valabilă. Tîlharul cel rău nu a suferit mai puţin decît celălalt dar nu i-a fost de folos. Virtutea şi suferinţa, aşadar, sunt şi ele supuse relativităţii celor lumeşti: sunt valabile numai prin sensul lor.
Dar împărtăşania însăşi! îţi este după cum te-ai apropiat de ea: spre bine, tămăduirea sufletului şi a trupului, spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci, spre bucurie, sănătate şi veselie - ori spre osîndă.
Henry de Montherlant în Port-Royal: „Există o suferinţă care nu-i roditoare, o suferinţă moartă şi care tîrăşte în moartea ei tot ce sufletul află în juru-i... Atenţie însă! Dacă ai crede că-i de ajuns să cunoşti suferinţa pentru a fi mîntuit, te-ai înşela cu desăvîrşire.
Degeaba suferi, dacă eşti în afara Bisericii nu ţi-e de nici un folos. Cîţi eretici n-au riscat moartea, ce zic? Cîţi nu au dorit-o şi care acum ard în foc?
Diavolul are şi el martirii lui.
Cînd povestesc Fraţii Karamazov în celula 44 şi fac distincţia dintre suferinţa care nu-i mereu mîntuitoare pentru pătimitor şi suferinţa mereu sfintă
ca spectacol, părintele Ion Pop se supără şi pe mine şi pe Dostoievski, ba şi pe ortodoxie (vină port şi eu fiindcă am găsit de cuviinţă să afirm că asta-i concepţia ortodoxă).
- Dostoievski vorbind despre greutatea de a realiza personaje pozitive zice că în literatura universală nu cunoaşte decît două: pe Don Quijote şi pe domnul Pickvvick. „Dintre toate figurile frumoase ale literaturii cea mai desăvîrşită este a lui Don Quijote."
Thibaudet. Ideea lui e că scriitorului îi vine lesne a crea ce-i este inferior, greu ce-i este superior. Exemplu: Flaubert, Doamna Bovary, unde Homais e atît de viu, iar profesonil Lariviere atît de şters.
238
Prinţul Mîşchin trebuie desigur adaos celor două nume indicate de Dostoievski, ca şi Hamlet şi Alceste. La Mîşchin, Romano Guard ini cutează a deosebi elemente eristice. Nimbul care-i înconjoară capul după ce e pălmuit de Ganea. în Pichvick fără îndoială ca toţi se poartă după cum observă Chesterton: ca şi cum ar fi în paradis. Aici, bonomia, voia bună, bunătatea şi veselia sunt treptele scării lui lacov.
Dar nicăieri nu e paradoxul evanghelic mai evident ca în Don Quijote,
nicăieri nu e problema pusă mai universal, nicăieri îndepărtările şi apropierile de ideal, pendulările între ceea ce suntem şi am dori să fim, ceea ce am uitat că
