M-ai dăruit pe mine însumi mie, ceea ce înseamnă că pot dispune de mine pe veci, chiar împotriva Ta...

Iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu înainte de a fi a mea..."

prostie

281

„Dumnezeu este o relaţie, cea mai frumoasă relaţie, de care nu se poate să

voieşti a te lipsi fără a da dovadă de prostie.

Va să zică, lui Dumnezeu, căruia îi datorez propria şi absoluta mea suveranitate, i-aş tăgădui însăşi fiinţa, ca şi cum n-ar însemna să mă reneg mai mult şi-n primul rînd pe mine însumi." iad

„Iadul nu este altundeva decît în locul cel mai arzător al inimii lui Dumnezeu, în inima însăşi a Cerului. Iadul este gelozia lui Dumnezeu, ideea sa fixă, imboldul singurei sale dureri de neînţeles. Dacă mă pierde pe mine, nici îngerii nu-i sunt consolare."

- Manole împotriva lui Woodrow Wilson:

- Idealismul lui Wilson a produs numai nenorocire: în America, unde era cunoscut, n-a avut succes; nu i s-a ratificat tratatul, n-a fost reales. Congresul 1-a primit cu toată răceala. Succes a avut în Europa, unde se fotografia împreună cu doamna şi numeroşi prieteni, prin castele (ca Briand care juca golf cu

plenipotenţiarii britanici şi Cicerin care apăruse, mare demnitar comunist, cu un joben strălucitor la conferinţa de la Geneva). Nicolson, care crezuse în diplomaţia la lumina zilei, în conferinţe internaţionale şi în entităţile wilsonismului, şi-a schimbat părerile după ce a lucrat la Paris. O inteligenţă

aspră, tare ca diamantul e mai bună ca tot idealismul din lume. Intenţiile bune nu ajung, verificarea vine mai tîrziu, din apropierea de realitate. Inimile filantropice pot provoca dezastre în lumea faptelor. Odată săvîrşite, greşelile politice nu pot fi răscumpărate cu lacrimi. Să-ţi spun eu ce a scris Maunas, uite ce a scris Maurras în cartea lui despre preşedintele Wilson: „Sîngele e acel care plăteşte.

Adevăraţii filantropi sunt cei care pun niţică pătrundere şi raţiune în slujba forţelor oarbe ale inimii."

- Sfaturi pentru un anchetat (valabile oricînd, oriunde): Să vorbească puţin, sau mai bine zis, să scoată cît mai puţine sunete pe gură.

Economie de foneme. Nu numai să nu trăncănească, dar şi să fie zgîrcit la formulări. întrebării: „îl cunoşti'?" să i se răspundă cu „Da", iar nu cu „Da, îl cunosc". între două cuvinte sinonime să fie preferat cel compus din mai puţine litere, (Nu „rareori", ci „rar".) însăşi cantitatea de vibraţii sonore poluează

atmosfera şi-i măreşte periculozitatea.

Să vorbească numai şi numai cînd e întrebat şi să se mărginească a răspunde

- cît mai strict - întrebării tară a mai adăuga ceva.

In tăcerile care se lasă în cursul interogatoriului - tăceri abil create de anchetator - să se ferească a umple aceste penibile momente luînd el iniţiativa. E

greu dar e foarte important. Să nu cedeze ispitei conversative, ispitei de a îndulci lucrurile prin declaraţii necerute. (Alt pericol: cînd anchetatonil spune: „să

disputăm liber": atunci se impune o atenţie mărită.) 282

Să mintă cît de mult, întotdeauna, din principiu. Intercalarea adevărului (chiar inocent) rupe cursivitatea minciunii (o spune Proust). Idealul ar fi ca adevărul să fie rostit numai acolo unde e de neînlăturat: anul naşterii, domiciliul, numele părinţilor.

De ce? De ce să nu se spună adevărul, cînd nu e primejdios?

Pentru două motive:

a) Avînd de a face cu un adversar mai presus de orice mincinos şi fiu al unui tată care-i însăşi minciuna, e bine să minţi mereu, neîncetat, ca exerciţiu, ca antrenament;

b) Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească

acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Manole: i s-a reproşat lui Robespierre că în şedinţele din Thermidor ale Convenţiunii a ţinut discursuri în loc să recurgă la forţă. Dar s-a purtat cinstit: ţinînd discursuri îşi trimisese adversarii la ghilotină, cu discursuri e atacat, cu discursuri răspunde.

Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea înlături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci cînd adversarul nu e corect.

Bolingbroke (viitorul Hernie al FV-lea), erou al lui Shakespeare: otrava nu place mereu celui care o foloseşte. (Citat de Malaparte în Tehnica loviturii de Stat).

 nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvînt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le

aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tîlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (Andre Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi Domnul n-a şovăit să pună mîna pe bici.

Din proprie iniţiativă să nu se dea pentru nimic în lume vreun nume propriu.

Nici un nume propriu altul decît cel menţionat de anchetator.

Henri Bremond în Istoria literară a sentimentului religios în Franţa (volumul IV - secolul al XVII-lea - îl luasem cu mine la Securitate la primul interogatoriu) îl critică aspru pe abatele de Saint Cyran pentru a fi comis enorma greşeală de a pronunţa el dintîi felurite nume proprii.

Mai presus de orice să se evite sinceritatea! Ca de foc, ca de ciumă, ca de sirene, să se ferească anchetatul de sinceritate. Anchetatorul îi va vorbi mereu de sinceritate; îl va amăgi cu nada sincerităţii, fagădu-indu-i marea şi sarea, îngăduinţa şi circumstanţe atenuante. Iar anchetatul - încrezător, cinstit, naiv - va raţiona că, într-adevăr, sinceritatea e calea cea mai bună pentru a provoca îndurarea. (E şi calea care impune eforturi reduse, nu mai are de născocit, ci numai de relatat.)

283

Eroare! Aşa e la oamenii cumsecade. La şmecheri e altfel, sinceritatea duce numai la catastrofe. Cel care a ales calea sincerităţii nu va mai cunoaşte pacea cît va fi închis (şi mai tîrziu la fel): e mereu chemat, mereu solicitat, mereu silit să

vorbească, să-şi aducă aminte, să trădeze.

- Prostii: bine, vi s-au dat condamnări excesive, dar ceva tot trebuie să fi fost, ceva tot aţi făcut voi.

Ceva, da, nu însă esenţialul, nu singurul lucru despre care e vorba.

E ca la şedinţele sau spectacolele de prestidigitaţie. Ceva şi acolo e: e lumina, e jobenul, e iepurele, e prestidigitatorul în frac. Toate-s adevărate şi frumoase: muzica, panglicele, glumele, reflectoarele. Un singur lucru nu-i adevărat: că iepurele iese din joben. Dar toate luminile, muzicile, glumele, salturile sunt menite să dea impresia că iepurele iese din joben. Pentru asta sunt prezenţi atîţia spectatori, pentru asta are loc toată mustăria: şi tocmai asta nu se petrece. Iepurele iese de oriunde, numai din joben nu.

La proces e la fel: totul se desfăşoară pentru a dovedi că acuzaţii sunt criminali după cum dincolo toate-s puse în mişcare pentru a te convinge că

iepurele iese din ţilindru.

Digitaţie rapidă. La Englezi: leger-de-main, mînă uşoară.^ Tofu-i iuţeală, ameţeală. Opt şi cu a brînzii nouă. Uite popa nu e popa. înrudire cu dracul, mereu grăbit. Răstignirea s-a făcut şi ea sub semnul repeziciunii: să nu ne apuce Sîmbăta! Să nu se vadă sforile! Iute. Daţi-i zor. Şi apoi să uităm. Atît erau de grăbiţi încît au renunţat la o parte din plăcere; l-au pus pe Simon din Kirene să

poarte crucea: scape blestematul de chin pe cîteva clipe numai să meargă treaba mai repede.

- Kierkegaard despre rugăciune:

„Omul care trăieşte în vremelnicie îşi închipuie şi crede că la rugăciune esenţialul, scopul silinţei lui este că Dumnezeu aude ceea ce el II roagă. Şi totuşi, în veşnicul înţeles al adevărului, e tocmai pe dos: rugăciunea nu are temei în

adevăr cînd Dumnezeu aude ceea ce e rugat să împlinească, ea are temei cînd cel care se roagă nu încetează de a se ruga pînă ce ajunge a fi el însuşi cel care aude ce vrea Dumnezeu. Omul vremelniciei face risipă de vorbe şi în consecinţă

devine exigent cînd se roagă; dar acela care se roagă cu adevărat se mărgineşte să

asculte."'