Orice teofanizat participă la cele două suferinţe ale Mîntuitorului: batjocura şi răstignirea. Trebuie să ştie că în ochii multora pare de un 223
ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic frate de cruce.
- Sălăşluieşte oare in noi cîte un anume păcat principal, cu adevărat singurul dăunător insului respectiv? Reduce el prin a sa prezenţă pe celelalte la simple accidente lipsite de gravitate? Se poate afirma, analogic cu Buffon, că
păcatul c omul însuşi"? Se poate vorbi ca şi Taine, de păcatul cel riguros personal ca de une făculte maitresse6]'?
Ştim care anume e păcatul cu siguranţă primejdios, luînd aminte la calea
nonă rezervată spre iad?
Medicina, demonstrind că microbii toţi se află în corpul omului şi că numai unul, la boală, devine ucigător, descrie o situaţie paralelă.
Există temperamente fiziologice şi morale; sensibilităţi corespunzătoare anumitor elemente ale mediului înconjurător. Alergii. Sensibil la frig, biinoară; de frig să se ferească. Alergie la parfumuri: de mirezme se va păzi. împotriva esenţialului păcat aducător de moaite va duce nevăzutul război cel care şi-1
cunoaşte: pe celelalte îşi poate îimădui a le lua peste picior.
Statisticile par a dovedi că puţini canceroşi pier de tuberculoză ori de pe urma unui accident. Diavolul e specializat. Ştie el unde bate Are, pentru tot omul, o poartă anume, personală, ca-n apologul lui K \fka.
1969, Duminică
Predica de astăzi a părintelui G.T. reaminteşte rugăciunea zilei de miercuri. Prin păcatele noastre îl răstignim pe Hristos, prin gîndurile noastre necurate îl batjocorim.
într-un anume sens, păcatul cu ghidul e şi mai abject decît cel cu fapta pentru că - nevăzut - îl însoţeşte necesarmente făţărnicia, impostura. Eşti în privilegiata situaţie a escrocului faţă de spărgător, care-şi riscă, el, viaţa; a hoţului din casă (de care nu te poţi feri) faţă de tîlhanil la drumul mare, cu tot pitorescul său alai: calul, pistoalele la brîu, căciula pe-o ureche.
Cu flecare faptă rea batem un cui în crucea Sa.
Imagine de groază.
Paharul din care gustăm la împărtăşanie e plin de sîngele Său, sînge în care sunt toate păcatele, urgiile, ticăloşiile, meschinăriile noastre. Din ele ne adăpăm.
Femeia care aduce despotului vasul plin de singele fiului ei răpus din înaltă
poruncă: na, safură-te.
Imagine de «roază.
224
Dar mai de groază este a cuielor bătute odată cu fiecare păcat. Ce fac oamenii cînd, de pe crucea troiţei, crivăţul şi intemperiile au smuls trupul Domnului? Se uită, îşi văd de drum
Iar la vremea de soroc fi unind din nou pe cruce Şi-i bal cuie/e la loc
Jilava, mai 196(1
V. îmi mărturiseşte că la zece Mai era mai rău decît mahalagiii: se scula cu noaptea-n cap, se dichisea, alerga pe bulevard, la defilare. Cînd apărea familia regală îi dădeau lacrimile în ochi. Niţel mai tîrziu. între veghe şi somn. mă
vizitează umbra doamnei de Branszky însoţită de a perechii executate în 1793, de a ucisului rege portretizat de Van Dyck — atît de fin. de neajutorat, de a legitimului conte de Chambord, cu bărbuţa lui de arhiduce austriac, leh biii auch
koni^lreu'1'.
- Gen. 8, 12: „Dar poaimbelul nu s-a mai întors la el."
De ce văd în această propoziţie toată tristeţea sfîrşitului copilăriei?
Un Mystere Fronleiuic? Un fel de iremediabilă degradare a inocenţei?
Nostalgia lumii care nu mai poate fi: uliţa copilăriei, vacanţa mare, cele două văluri purificatoare: amintirea şi nădejdea?
în Septembrie luminile se aprind devreme, cînd cerul nu-i încă
invizibil, ci roz-vineţiu şi serile-s călduţe: pe Calea Victoriei (vin dinspre Calea Griviţei unde am luat de la pictorul Petrescu-Găină, din căruţa de la hotelul Bratu, un vraf de reviste I[istoria) pătrunde - cuceritoare, dulce otrăvită - mireazma subtilă a Suburrei.
Gherla, Zarea, martie 1964
Nu cred, îmi joc mie însumi jocul credinţei. Nu sunt creştin, nu pot fi. E o iluzie, o bună intenţie, e o luptă (meritorie, da): însă o imposibilitate, sunt prea departe.
Lungi ceasuri de calmă deznădejde.
Apoi mă liniştesc: bun, rău, puţin sau mult credincios, sunt totuşi botezat. E
un fapt. Dumnezeu ne judecă şi după gînduri. Diacul ne ţine sau nu prin fapte: faptele îi sunt opozabile, după cum prin lapte îşi valorifică pretenţiile (la cîntar).
La el, actele iwbeşte.
225
Dacă-i aşa, apoi port indelebila pecete, ştampila, tatuajul; sunt şi eu pe veci însemnat cu fierul roşu al Blestematului şi Batjocoritului.
