- Lordul Halifax, ministni de externe al Marii Britanii în 1938-1939. se întreba: Ci nes cu ca sâ judec'.-' (Să judece guvernul german şi partidul naţional-socialist.) Şi trăgea concluzia: creştinul neavînd căderea să judece pe un altul, ţara lui nu putea face nimic pentai a veni in ajutorul micilor naţiuni europene sau al năpăstuiţilor.

Ca individ, tară îndoială, onorabilul W'ood, apoi lord Invin. apoi lord Halifax, ca individ şi în calitate de creştin nu putea judeca pe nimeni. Dar ca ministni şi slujbaş public era dator să apere dreptatea, şi la nevoie cu forţa.

(Ihering: Rechl ist nichl nur hoher Gedank sondem lehendige Kraji"'.) A confundat scrupule personale cu îndatoriri ale bărbatului de Stat. Confuzie gravă: in caz de conflict între conştiinţa individuală şi datoria faţă de colectivitate, soluţia este demisia.

„Omul public'" trebuie să asigure aplicarea ord ine i lumeşti şi respectarea relativei noastre dreptăţi umane. Nu se poate refugia în neparticipare. Cavalerii rătăcitori tăceau acte de justiţie. Iar sfinţii, dacă înspre ei jinduia lordul Halifax, se retrăgeau cu totul din lume, nu încurcau treburile pămînteşti, trăiau în deşert şi nu pe Whitehall.

— A ierta, a uita. Predica părintelui G.T.:

Penitenţii vin şi-i spun: sunt gata, părinte, să-1 iert, ducă-se cu Dumnezeu, dar de uitat, asta nu, nu-l pot uita.

Le răspunde: iertarea tară uitare nu face doi bani. îţi voi pune după cîteva clipe patrafirul pe cap şi-ţi voi zice: eu nevrednicul preot te iert şi te dezleg. Cum ţi-ar veni să-1 auzi pe Hristos că sare de colo: n-ai decît să-1 ierţi sfinţia ta, că Eu de uitat nu-l uit?

— Gîndul la Judecata de Apoi: întocmai ca la o treabă notată în agendă.

Imagine obsedantă: să nu ajung a-l vedea pe Hristos că-şi întoarce capul, că-şi acoperă faţa cu mîinile - gest de obicei însoţit de o ridicare a cotului - gest îngrozitor şi care poate rupe inima cea mai dîrză. Asemănător - ca apartenenţă de gen - cu acele cuie pe care le batem în crucea Răstignitului odată cu săvîrşirea fiecărui păcat.

272

Vara la Jilava

E cald şi-n camera ticsită, unde aerul pătrunde numai pe un colţişor de fereastră, e o zăpuşală grea. Mă chinuieşte setea. Apa e viermănoasă şi mă feresc s-o beau nu numai pentru că e oribilă, ci şi de teama de a nu da în diaree, boala mea cronică. Diareea într-o celulă e păcatul capital.

Spre seară zăpuşeala devine concretă, apasă, turteşte, ca şi cum s-ar fi întreit presiunea atmosferică ori s-ar fi dublat gravitaţia.

Valentin Gligor, un băiat tînăr din Sibiu, arestat cu doi ani în urmă cînd se pregătea să plece la vatră din curtea regimentului, îmi oferă firimituri de pîine, sfătuindu-mă să le sug încet: conţin şi apă.

Gestul, înduioşător, are într-însul ceva absurd şi este identic cu modul în

care-şi potolesc setea fiinţele umane în Dincolo de oglindă de Lewis Carroll: mănîncă biscuiţi.

Pentru mine însă nu e nici ridicol, nici absurd. Şi nădăjduiesc să-i fie socotit lui Valentin Gligor drept paharul de apă despre care Hristos zice că dacă a fost dat însetatului în numele Sau nu va rămîne tară de răsplată.

1968

Pe lista păcatelor împotriva Sfîntului Duh aş adăuga acel „E un accident de parcurs" rostit de ministrul francez Michel Debre - şi necontrazis nici de Generalul de Gaulle, nici de Andre Malraux - după ocuparea Cehoslovaciei şi moartea lui Ian Pallach.

— Trei „condiţii"' ale libertăţii. (Cuvîntul „condiţie" este înţeles ca în Condiţia umană.)

Condiţia comună: nu se tem de moarte:

a) creştinul dezrobit de păcat şi prea puţin lacom de bunuri pămînteşti; b) cavalerul cu sabia la şold, gata s-o pună în slujba dreptăţii şi să-şi apere dreptul;

c) omul modern cu bani în portofel. Drieu La Rochelle: banii, ăştia-s libertatea!

Caricatura: derbedeul cu punga doldora şi revolverul la subsuoară, gata să

tragă pentru a-şi împlini poftele şi tremurînd de frică să nu fie prins.

- Strada Armenească.

Sfîrşit de Iunie, cald. (Verile pe atunci erau sigure şi cuminţi. Se instalau la timp potrivit, fără grabă, dar şi fără şovăire, şi durau pînă pe la începutul anului şcolar.)

273

După-amiază, nu prea devreme. începe a se presimţi uşoara răcoare a serii.

în faţa casei Boerescu, o căruţă în care sunt îngrămădite nenumărate cufere, lăzi, geamantane, baloturi. Căruţa o porneşte agale, pe strada Armenească în sus, spre a tăia drumul la gară. Mai tîrziu apare o trăsură cu muscal; cele două doamne -

poartă amîndouă voaletă - se suie în birjă însoţite de valijoare, boccele, săculeţe.

La ţară e nevoie de multe. Trăsura o ia către bulevard, pe calea lungă.

De ce, nu ştiu; scena aceasta pe care o privesc din curtea casei noastre îmi rămîne ca un simbol al unei de-atunci nemaiîntîlnite păci.

Strada pe care nu e nimeni. Roţile de cauciuc, groase. Trapul festiv al cailor.

De nicăieri primejdii, schimbări.

în astfel de momente trebuie să fi scris Browning:

God 's in His heaven All's right with the worlcF

(Benda: Dumnezeu aparţine metafizicei statice.)

Viena 1928 (Centenar Schubert)

Pe străzi, la fiecare douăzeci de metri, cîte un cerşetor în genunchi, cu mîinile împreunate sub bărbie, ca pentru rugăciune. Nu cer, stau nemişcaţi.

Impresie de groază.

Dar dacă e cerşetorie organizată?

(1954: Patericul. Nu cerşetorului, ci lui Hristos facem orice pomană. „Să

fie primit:" asta-i explicaţia formulei. Se poate spune că oricare cerşetor e Domnul deghizat'?)

- Ceilalţi sunt holograme, umbre, fantoşe: vii sunt numai cei care-şi prefac ideile în fapte, dau realitate cuvintelor rostite, trec pe plan existenţial conceptele şi visările planului ideativ - şi sunt decişi a plăti, la nevoie, cu preţul ce nu poate fi tocmit, preţul maxim, singurul care nu înşeală niciodată, cel bun, pe nume: viaţa.

Eroii mei preferaţi sunt de aceea, martirii: Don Quijote (a intrat în cuşca leului!), T. E. Lawrence (Lawrence oj''Arabici), monseniorul Affre (arhiepiscopul Parisului), Ludendorff la Miinchen în 1923 pe pod, comunardul Delescluze, Peguy, Ian Pallach.

274

Punerea în joc a libertăţii şi vieţii, mai mult decît semn de ţinută morală e semn al trăirii. Cît despre valoarea ideilor plătite cu libertatea sau viaţa, ce importanţă? Erou este şi cel care-şi dă viaţa pentru o cauză nedreaptă, în care el crede. De exemplu ministrul Comunei, Delescluze.

Camus în Omul revoltat, cu puterea de sinteză şi infailibilitatea geniului cînd vorbeşte ex cathedra, a lămurit lucrurile: e vrednic de respect cel care, cînd ia hotărîrea de a ucide, îşi jertfeşte şi propria viaţă (cazul anarhiştilor ruşi şi al teroriştilor acţionînd în numele partidului socialist revoluţionar, evocaţi în exaltanta carte a lui Boris Savinkov - Ceea ce n-a fost - şi în mai slaba piesă Les Justes de Camus). Iar cei care poruncesc uciderile de la distanţă, din birouri (toate aparatele tiraniilor călcate pe model mafiotic), pe drept răspund la numele de ticăloşi.

Lion Feuchtvvanger dă definiţia partidului naţional-socialist: o vastă