Egoismul e firesc. Dintre două gamele o aleg pe cea mai plină.
Răutatea gratuită nu e de la lut, ci de la diavol. Suntem patruzeci în celulă şi avem numai trei linguri prăpădite de care abia ne putem folosi. După ce şeful camerei e scos din celulă, se găsesc la el sub saltea vreo zece linguri bune.
Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens ca oţelul îmbogăţit cu wolfram, tungsten. mangan...
221
- Bunăvoinţa şi gentileţea nu implică neapărat prostia şi nu exclud ironia.
Dovadă anecdota cu Talleyrand şi tînăail bijutier.
Talleyrand, In prezenţa unei doamne, primeşte pe tînârul trimis al bijutierului. I se oferă două inele deopotrivă de orbitoare. Doamna nu ştie pe care să-1 aleagă. Talleyrand se adresează tînărului: dumneata pe care l-ai alege pentru logodnica dumitale? Tînărul ezită, alege. Prea bine, surîde Talleyrand, ia-1 şi oferă-i-1, i-1 dăruiesc. Iar doamna rămîne cu celălalt.
— Ni se cere să avem simţul tragic şi eroic al existenţii. Şi să nu le luăm în tragic.
Să ieşim din noi, să nu ne gmdim la noi.
Şi să fim nepăsători la ale lumii.
Să considerăm fericirea drept prima noastră datorie.
Şi să nu uităm că prima datorie a creştinului este să ştie a suferi.
Să fim curajoşi şi îndrăzneţi.
Şi să fim blînzi şi smeriţi cu inima.
Să nu scoatem sabia.
Şi totuşi să fim ai Unuia care n-a venit să aducă pace pe pămînt ci sabie şi foc; dihonie şi despărţire între fiu si tată, între fiică şi mamă, între noră şi soacră.
Să nu ţinem la viaţă, să fim oricînd gata s-o jertfim, defăimînd deşertăciunile.
Şi să avem drept scop suprem dobîndirea vieţii veşnice.
Să nu căutăm mîntuirea în moarte sau neant, ci păstrînd modesta condiţie luptătoare a omului.
Şi să ne purtăm ca prinţii, să fim desăvîrşiţi, să ne îndumnezeim.
Să vedem în creştinism reţeta perfectei fericiri.
Şi totodată doctrina torturării fiinţei de către un Creator hotărît să ne vindece de ale lumii.
Să ne mai mirăm de Kierkegaard şi de Chesterton că din paradox fac temeiul filosofiei lor?
1924 ori 25
Excursie cu maşina. (Un Pierce-Arrow deschis, uriaş). Sunt pe bancheta din fundul maşinii între părinţii mei.
Pe o şosea, deodată, dintre stejari, o biserică şi o cruce în bătaia soarelui.
222
Puternică senzaţia produsă de strălucirea crucii metalice şi de unicitatea ei în cadrul tabloului unde totul e natural, numai crucea e făcută de mîna şi cugetul omului.
Jilava, ianuarie 1962
Vis fulgerător: e o noapte de iarna, cu vifor şi nămeţi, cumplită şi străveche.
Pe străzile troenite şi pustii ale Bucureştilor umblă disperat un om fugărit, ros de întrebarea: unde să se ascundă'? Poliţia e pe urmele lui, cu ordinul de a-1
împuşca. Urmăritul se uită încoace şi încolo, neştiind cărei uşi (gangurile, curţile n-ar fi sigure) sa-şi încredinţeze soarta. Omul acesta încotoşmănat şi hăituit e Căpitanul. El face la întîmplare cîţiva paşi. sună la o oarecare uşă, fie ce-o fi. E
pe strada Armenească. A sunat la mine. Eu locuiesc acolo. îi deschid, îl poftesc înăuntru, au-1 întreb cine e (ştiu). îl ajut să-şi scoată şuba. în cameră e o vatră
şi-n vatră focul arde cu flăcări înalte. Deîndată pun de ceai, aduc rom, mă agit, îl omenesc. îi pun la dispoziţie a doua odaie — locuinţa are două camere, taman cît trebuie. El stă încruntat, norii năpastei îi înconjoară fruntea înaltă; bucuros de căldură şi hrană, dar şi bănuitor, ager şi neînduplecat. Nu-i gata să creadă
orice, e şeful, e luptătorul care cercetează terenul cînd, atent la orice detaliu, înaintează în necunoscut, îmi spune cine este, îi spun cum mă cheamă şi se înfioară, se crede vîndut. Dar iată că izbutesc să-1 conving să nu plece în viforniţă şi la pieire, să treacă în camera cealaltă; e însă neconvins, se pleacă doar de nevoie ursitei. Cînd dau să deschid uşa spre a mă napoia în camera întîi flăcările din vatră par a cuprinde casa toată...
— Credinciosul e fericit, aşadar apărat, însă e şi vulnerabil, expus ca un convalescent, ca un jupuit de viu. E în casa de sticlă, îl văd toţi, şi-n situaţiile cele mai intime.
Citi in Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat: dar nu numai în
Cel de slavă, ci şi în Cel al durerii şi abjecţiei, cel pălmuit de sluga arhiereului, pus cu faţa acoperită să ghicească cine îl îmbrînceşte, îndemnat să se bucure de către cei care îngenunchind înaintea Lui îşi băteau joc de El.
Cine va bea sîngele meu şi va mînca trupul meu, Eu voi fi cu el: dar sîngele care a curs de pe cruce şi trupul sfirtecat prin răstignire.
Nu numai că trebuie să ne înălţăm pe noi, ci şi scînteia divină din noi trebuie s-o aprindem.
