la Indieni sistemul contabilităţii în partidă dublă se numeşte karma.
Talmudul vorbeşte făţiş de scrib şi registre. Dar sensul e unul şi acelaşi: totul se plăteşte.
Domnul a plătit preţ, ne-a răscumpărat. Plata ori jertfa e o lege a lumii, de neînlăturat, la fel de absolută ca legea Boyle-Mariotte!, Ţal! zicea Caragiale.
Pas de te înţelege cu o lume care acordă oarbă credinţă legilor fizicii, dar nu-şi dă seama de legea sacrificiului.
Dar în sacrificiu, eu care-1 confund pe contabil cu diavolul, n-ar trebui să
văd tot un calcul, o captalio bevevolentiae; un fel de avans, ca la tranzacţii!
Nu, e o recunoaştere a dualităţii din lumea creată (yin-vang, Vişnu-Siva, făurire-distrugere); mai e şi act gratuit.
Atunci şi actul gratuit al lui Gide e admirabil? Nu, pentru că Lafcadio ajunge la extaz prin omor, adică prin nenorocirea altuia, în vreme ce o altă lege absoluta o găsim formulată la Dostoievski: oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptăţirea altuia. (Fericirea trebuie inventată de fiecare pe cont propriu, prin mijloace originale, de unde şi caracterul reprobabil al crimei, furtului, adulterului, înşelăciunii, denunţului; în toate acestea fericirea e obţinută de la altul, e luată. Crima e parazitară.)
Dar dacă victima e un nemernic nevrednic de viaţă'? N-are a face, pentru că: a) turpitudinea victimei nu justifică pe asasin;
b) crima lui Raskolnikov e o tragedie nu prin moartea unei bătrine cămătărese, ci prin prăbuşirea iscată în fiinţa lui;
c) individul - oricît de înzestrat şi de superior - nu e Dumnezeu şi nu-i poate lua locul.
- Constantin Hr. (vecinul meu de strană de la Schitul Darvari) e instalator de profesie, poartă barbă mare călugărească, ajută preotului la altar şi nu ezită să
proorocească. Ameninţă cu iadul pe cine nu ascultă liturghia toată în genunchi, mănîncă (oricît de puţin) came sau bea (fie şi-n cantităţi mici) vin ori nu se deşteaptă la miezul nopţii spre a se ruga. Adeseori mă exasperează, dar îl respect
- ca toţi cei ce vin la Schit: sinceritatea credinţei lui aprige şi formaliste e absolută - şi aparţine categoriei de predicatori care fac ceea ce predică. Eu îi spun
„nea Costică", mai ales „frate Hr." - şi-i place.
Dar ştiu că ameninţările lui (nu te poţi mîntui! nu te poţi numi creştin dacă
bei, dacă mănînci, dacă mergi la teatru...) fac parte din diavoleasca ispită de
dreapta a desăvîrşirii absolute, aşa cum o închipuie mirenii.
214
O ştiu de la evrei: dacă nu respectaţi toate cele şase sute treisprezece porunci talmudice şi dacă nu trăieşti în ghetto nu poţi fi evreu.
Aceeaşi mentalitate. Una e desnvîrşirea monahală, alta e viaţa creştinească
obişnuită. Sub cuvînt că nu eşti desăvîrşit - ce bine ar fi -nu înseamnă, gata, că
eşti al diavolului şi că mai bine ai face toate blestemăţiile, că tot una e!
(C. Hr. e altminteri un prieten devotat şi un om admirabil.)
- După citirea atentă a ultimelor lui romane, Dostoievski ne apare ca unul ce a cunoscut marea taină finală a ortodoxiei: isihia şi rugăciunea inimii.
Makar Ivanovici din Adolescentul - omul mereu fericit, pribeagul voios neştiutor de oboseală - o dovedeşte cu prisosinţă. Pe Makar Ivanovici nedreptatea şi răul nici nu-1 pot atinge; e întruchiparea însăşi a idealului din Spovedaniile pelerinului rus, a versetului 17 din capitolul 5 al epistolei întîi către Tesalonicieni, e ortodoxul care trăieşte necontenit bucuria învierii.
Drept este că Adolescentul., ca operă literară, nu-i cel mai de seamă în seria marilor romane dostoievskiene. în acest loc secundar şi-a îngropat autorul comoara.
Septembrie-noiembrie 1964, Fundeni
Toamnă caldă, regească. Singurul anotimp - de obicei scurt — în care Bucureştiul dezvăluie cît de frumos este.
Bănuit de arterită. îşi fac de cap şi maţele. Şi destul de şubrezit. S.F. i-a vorbit de mine doctorului Marian I., care mă primeşte în secţia de cardio-vasculare de la spitalul Fundeni.
Secţia e la etajul trei.
Torul îmi pare - şi este - curat, îngrijit, îmbietor, luxos. încă n-au început operaţiile. Camarazii de cameră sunt tineri şi veseli, au impresia că sunt în vacanţă, Mâncăm nu în salon, ci într-o sală de mese care s-ar zice că e la o pensiune de localitate balneară. La început tinerii mai înjură, mai ales de cele sfinte, apoi, la rugămintea mea, înlocuiesc înjurăturile şi consimt să înjure de marmură, văzduh, ceară şi alte nevinovate substantive.
(Regret că nu le pot traduce şi lămuri originea înjurăturii franceze
jamicotton, ticluită de confesorul regelui Henric al IV-lea, abatele Cot-ton; în locul oribilului jarnidieu — contracţie a cuvintelor je renie Dicu% — el a propus suveranului pe aceea rezultată din je renie Cottoir ; 215
adoptarea, în hohote de rîs şi mare exaltare, a propunerii — validată de posteritate - e cit se poate de onorabilă pentru toţi cei implicaţi.) Seara iau ascensorul şi mă urc la etajul opt unde, pe toată suprafaţa clădirii, se întinde o imensă terasă. Luminile oraşului scinteiază în depărtare. Efect de feerie, de grandoare, şi mai ales de nemărginire, de libertate. Nici un zid.
în general, seara, pe terasă e lume destul de puţină. Alerg de la un capăt la altul şi îngîn ori strig în gura mare: slavă Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, slavă
Ţie. Mă închin şi mulţumesc şi. pe cit mă lasă vocea, cînt.
Cam ieftin efectul de lumini, dar pentru mine e de ajuns. Contrastul cu spaţiul înzidit al celulei şi cu becul ei orbitor e terapeutic.
— Proiect de scrisoare către Manole, la Bruxelles: Dragul meu. ca maurrasist şi voltairian ce erai (ce eşti?) mi-ai spus de atîtea ori că dacă te-ai ruga ai face-o ca La Hire: Doamne, poartă-te cu mine aşa cum m-aş purta eu cu Tine...
lată. aşa s-a purtat cu mine.
