Clipele de suferinţă pe care le trăim, întocmai ca şi cele de plăcere
— dacă ne este dat a le trăi — le trăim ca timp absolut, ieşit din vremelnicie.
Ei, ce-s şase ceasuri pe cruce, trec!
Trec repede în temporalitate, dar - bergsonian vorbind - nu trec deloc ca durată, imobilizează timpul. Da, trec pentru spectator ori comentator, dar pentru cel care nu le numără, ci le parcurge, care nu numai le parcurge, dar le şi trăieşte, adică le umple nefinitul şir cu infinitele discontinuităţi ale durerii pulverizate în miliarde de miliardimi de secundă, le alimentează cu particulele sîngelui şi aşchiile durerii de-a lungul unei infinitesimale serii unde nu există putinţa de integrare
— artificiu de calcul echivalent cu nădejdea — nu sunt şase ore, adică de şase ori trei mii şase sute de oscilaţii ale pendulului, ci şase ore de veşnicie.
Zece ani de putere absolută pentru tiran ori o domnie de zece ani pentru nerăbdătorul moştenitor nu sunt un biet deceniu, sunt un timp scos din curgere şi relativitate, altă entelehie decît a lui Heraclit ori Einstein.
Dar clipele organismului nu-s conectate şi ele veşniciei, absolutului cosmic? Sau pe plan trivial, gîndească-se fiecare la clipele unei operaţii dureroase, unei extracţii dentare cu atingerea nervului: par ele sincronizate cu numărul de bătăi ale pendulului?
Disproporţia, prin urmare, e mai puţin absurdă decît ne vine a crede.
Capodopera artistică nu ne scoate şi ea pe oarecare durată din Timp? Proust.
Verweile dochr*. Faust nu şi-a vîndut sufletul pe vreo douăzeci, treizeci ori cincizeci de ani, ci pentru o doză de viaţă (sau durată) absolută, adică pentru o veşnicie. Iar Brahma creează mereu noi şi noi veşnicii. Să nu-1 facem pe diavol mai înşelător decît e: în pacturile
219
pe care le încheie cu feluriţi Fauşti el oferă nu ani ci eoni. (Eoni falşi, deoarece sunt emişi iară garanţia rezervei de legitate a creaţiei, dar utilizabili pentru cine-şi constaiieşte iluzia cu ei.)
Corolar: e la fel cu păcatul originar. Nu s-a produs o singură dată. Fiecare îl comitem la rîndul nostru, fiecare, în parte, cădem: ieşim din unitate şi păşim sub blestemul dualităţii binelui şi răului.
Păcat nu numai originar, ci şi de fiecare dată original.
După anchetă
Nu i se pretinde nimănui să fie erou sau martir. Nu toată lumea are harul sfinţilor de la Lyon: Blandiana şi Irineu, chinurile cărora depăşesc şi desfid capacitatea noastră de înregistrare - puterea cutremurului sparge seismograful.
(Pe atunci domnea înţeleptul Marc-Aureliu.)
Dar i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decît i se cere. Porţia impusă ajunge, nu este nevoie să îndepărtezi cu un gest larg al braţului linguriţa ce ţi se întinde şi să smulgi polonicul, linguroiul, ciorbalîcul pentru a înfuleca, morfoli şi molfăi cu nesaţ din materia urît mirositoare.
Se aplică şi zicala lui Talleyrand (Toynbee o atribuie lui Voltaire): Surtout
pas de rele59.
(Ce Dumnezeu! Nici un judecător nu acordă ulti'a petitaH}. Nici un comerciant cu scaun la cap nu dă cincizeci de mii celui care-i cere cinci mii. Dar se vede că teroarea produce un fenomen asemănător cu cele cunoscute drept paradoxale în fiziologia creierului (zgomotul mare nu trezeşte din somn, vorbitul în şoapte da), cu efectul de groapă din fizica nucleară (mai întîi nucleul respinge cu forte uriaşe particula ce se apropie, dar dacă aceasta izbuteşte a sări peste punctul critic nu numai că rezistenţa scade: particula e atrasă, acaparată, repulsia devenind nesăbuită ospitalitate).
- Teama de un pericol real şi imediat - localizat în timp şi spaţiu — se numeşte frică şi este un simţămînt normal. Teama stîmită de o simplă
virtualitate (de multe ori zămislită de o închipuire ce a prins aripi) poartă
numele de laşitate. Frica: de automobilul care vine cu viteză mare către mine e natural să mă feresc, de nebunul care se repede asupră-mi cu un cuţit fug. Mă
atacă un dine turbat, mă dă maiorul Jack Simon cu capul de pereţi: tresare în mine teama. Abjecţiunea creatoare de catastrofe începe o dată cu formula: Să nu se spună că... Să nu se cheme că... Dar dacă cumva, ia mai bine să mă duc eu să-1
denunţ...
220
Laşitate e şi panica terorizatului. Panica terorizatului îl excită pe terorist, jocul acesta de oglinzi dispune de o putere amplificatoare analoagă intensificării unui izvor de lumină aşezat între două suprafeţe reflectante.
Pe cît este frica de normală (definiţia fricii au dat-o Englezii: curajos se numeşte omul care ştie doar el cît îi este de frică) pe atît poate - prin gratuitatea ei
- scoate laşitatea din sărite pe omul cel mai îngăduitor.
Provocarea aceasta a răului (căci îl stîmim), măsurile acestea de apărare luate în vid, chezăşuirea aceasta aprigă a unui viitor incert (prin urmare disponibil), invitaţia la necruţare şi demenţă lansată călăului se îmbină
constituind un bloc de îndărătnicie mai rece decît un gheţar, o masă densă şi lucioasă la care nu încape acces. Oul lui Felicien Marceau, suprafaţa netedă prin care n-ai cum trece.
Laşitatea slujbaşului care nu se hotărăşte să ia o măsură perfect legală.
Laşitatea autorilor de referinţe pe care nimeni nu-i obligă să spună absolut tot ce ştiu. Refuzul încăpăţînat de a da curs cererii legale şi inofensive a solicitatorului sub cuvînt că s-ar putea să se creadă că... Laşitatea corului de adulatori care-1
îmbie pe tiran şi-1 fac să piardă orice fărîmă de bun simţ. Mucarerul, voluntar, plătit peste haraciu. La trei ani, la un an. Imaginaţia la pîndă, neadormită.
întrecerea între terorizaţi, care va da mai mult. Devansarea gîndurilor pe care teroristul nu le gîndeşte şi poate nu îndrăzneşte să şi le formuleze; ori nu-i îndeajuns de sofisticat în arta chinuirii pentru a le formula. Diabolică, neagră, pervertită gătire şi netezire a căilor răului.
Ori poate că secretul teroarei este de a pune pe terorizat în situaţia de a-1
provoca pe terorist să ceară din ce în ce mai mult. De a stabili între cei doi o strînsă colaborare, ca între partenerii actului sexual, ca între operat şi chirurg. De a-1 obliga pe terorizat să refacă procesul de gîndire al teroristului şi a-i atribui intenţii mai crude şi raţionamente mai subtile decît are în realitate.
Numai în felul acesta îmi explic imaginea rămasă mult timp neclară pentru mine: a învinuitului care ajută ancheta (şi pretenţia acesteia de a fi ajutată).
- Aşa şi cu egoismul, diferit de răutatea gratuită.
