— Da, pot spune: lndulcitu-m-ai cu dorul tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste."
Dar pe de altă parte: „întru strălucirile sfinţilor Tăi, cum voi intra eu, nevrednicul? că de voi îndrăzni să intru în cămară, haina mă vădeşte că nu sunt de nuntă."
(La ospăţul împărătesc pot avea acces în jurul mesii rotunde marii criminali şi păcătoşi, arzînd de strălucirea grozăviilor săvîrşite şi repudiate; dar.,săracii şi ticăloşii", cei mici şi meschini pînă şi-n păcate? Cei de iertat pentru frică şi lepădare. Domnul iartă orice. Iartă şi păcatele mizerabile. Există o nădejde - pîlpîită ca flacăra de candelă - şi pentru drojdia, pleava păcatului.) 1954
Trixi. pe care o vizitez adesea de cînd a fost exclusă din partid, plînge uşor.
Dramatica şedinţă de excludere a zguduit-o pînă-n cele mai ascunse fibre.
Oricum, plînsul acesta se deosebeşte de crizele lacrimogene pe care le isca fie şi cea mai modestă glumă a mea cu privire la iubiţii conducători. Ajunsesem să mă
satur şi eu, mă feream de ea; susceptibilă şi atentă la orice inflexiune a vocii, îmi închidea telefonul din te miri ce, sughiţînd şi hohotind. Eram mai abitir ca Ziţa, ambetat peste poate, şi pe măsură ce ea se înălţa (sau se afunda?) în ierarhie, iar în jurul meu nenorocirile se înmulţeau, dobîndeau proporţii, îmi luam cîmpii, la propriu,
216
porneam dupâ-amiezele de acasă, colindam - singuratic drumeţ, ori Strivit în supraîncărcate autobuze-hardughii - împrejurimile Bucureştilor, păduri, lacuri, bisericuţe, conace vechi, Pasărea, Pustnicii, Bragadiru.
Excluderea din partid, urmîndu-i pierderea funcţiei de secretară de organizaţie şi, apoi. o îndelungată atrofie muşchiulară însoţiră de o stare depresivă acută, venind în şir peste ea, m-au adus iarăşi în casa din strada Comeliu Botez.
Acum Tr. plîngea molcom, îmi spunea că-i pare rău, că-i dezamăgită, că
vrea să organizeze un salon reacţionar (s-o ajut).
în primăvara lui 1953, aproape însănătoşită, începe să meargă, cam pe la trei-patru săptămîni odată, la Câmpulung unde-s prietenele ei, Tanya şi Irina Ol.-ky, două rusoaice albe născute în România după 1917. In Septembrie îmi remite o scrisoare a lui Dinu Ne, pe care 1-a cunoscut la domnişoarele Ol.-ky; e cu domiciliul forţat Ia Câmpulung, rezerva mea îl interesează, speră că nu-i port pică. In termeni foarte amabili. Dinu mă pofteşte să vin să-1 vizitez.
Ceea ce hotărăsc să fac. Trixi se bucură grozav, bate copilăreşte din palme, sare pe cît o lasă picioarele slăbite de boală. Apoi mă învaţă cum să procedez, vinde să trag la Câmpulung, îmi dă adresa unei case vecine aceleia unde îşi are domiciliul Dinu cu soţia lui, îmi arată că e mai bine să nu mă duc la miliţie să mă
anunţ.
Clandestinitatea aceasta mi se pare exagerată, dar mă distrează, şi mă
supun. Aflu totodată că voi întîlni şi pe un alt fost elev al liceului Spiru Haret, mult mai mic decît mine, care-i „fugar" în oraşul unde n-am mai fost din vremea copilăriei de la Clucereasa şi trăieşte acolo de cîţiva ani sub un nume fals şi cu buletin de identitate plăsmuit.
Urmez întru totul instrucţiunile date de Tr. Sunt primit cît se poate de cordial de către Ne. şi soţia lui de care mă leagă din primele clipe o simpatie reciprocă. Ei locuiesc nu departe de malul rîului, într-o casă cu tuni şi grădină, umedă, mucegăită, tristă, dar nu fără farmec, cu ziduri mîncate de muşchi şi încolăcite cu iederă de culoare închisă. (Ceea ce aşterne peste domiciliul obligator al locatarului un aer de surghiun la moşie al unui boier bănuit de hainire.) Aflu că la Câmpulung vine lume multă de tot, că Dinu citeşte, expune, rezumă, întreabă, răspunde, comentează. Dintre toţi elevii lui Nae lonescu el a moştenit suflul socratic în gradul cel mai înalt, mai stăruitor. Misteriosul prieten spirist mi se recomandă Crăitaleanu, poartă o mustaţă vădit lăsată în scop de camuflare, ridicol de stufoasă pe o faţă tînărâ de intelectual subţire cu reflexe de monden rafinat.
întrunirile din casa cu turn - în cursul cărora se serveşte ceai Iară zahăr, fiecare adueîndu-şi-1 cu sine plus un corn, două sau trei — discuţiile de înalt nivel filosofic, măestria descoaserii spirituale de către gazdă a 217
celor prezenţi exercită o puternică atracţie asupra mea. Crăifăleanu este un om încîntător, de toate e informat, a citit toate cărţile din lume, îl adoră ca şi mine pe Alphonse Daudet, e aprig consumator de ceai - se pricepe să-t pregătească după tipic - străluceşte; seniorie de mare clasă. Mă ştie din liceu, cînd eram într-a şaptea eu, în prima el; eu pe el, nu. Ne împrietenim la cataramă
în cel mai scurt timp şi nu trec nici douăzeci şi patru de ore pînă ce aflu că
numitul Craiffy e fiul avocatului Mişu Paleologu. om de mare ispravă.
Dinu - personalitate puternică înzestrată cu daruri harismatice - îşi exercită
influenţa nu numai prin vorbire, citire, dialoguri cu şi prin întinsă şi intensă
corespondenţă.
După ce mă întorc la Bucureşti, începem a ne scrie unul altuia cu mare şi harnică regularitate. Tr. merge acum aproape săptămânal la Câmpulung. Vreau să-i încredinţez ei scrisorile, — apoi - cuprins de o vagă teamă absurdă - o rog să-i comunice ea gîndurile mele lui Dinu, verbal; dar ea stăruie să întrebuinţez calea scrisului şi a poştei (pentai Dinu este o mare plăcere să primească o corespondenţă cît mai vastă).
(Dinu avea să păstreze toate scrisorile mele, ca şi ale lui Minai Radul eseu şi ale altora; făcute frumos pachet, legate cu o panglică, aveau să-mi fie puse plocon pe masa de anchetă de către locotenentul major Onea.) Uneori Craiffy şi Dinu vin, clandestin se-nţelege, în Bucureşti. De cîteva ori îi găzduim la noi, tata şi cu mine. Craiffy e temerar, mustaţa e o apărătoare de comedie, aduce a recuzită de trupă de saltimbanci — exact ca în Căpitanul
Fracassg, ca în trupele lui Pascally ori ale lui Viatei Millo, la sfîrşitul vieţii. Dar rodomontada prinde şi Craiffy nu-i dibuit, nu e suspectat niciodată deşi a petrecut şase ani la Cimpulung, la cîţiva paşi de sediul miliţiei; niciodată
slujitorii statului democrat popular (pleonasm, spunea Manole, voi scrie un studiu intitulat statele pleonastice) nu s-au întrebat din ce trăieşte, unde lucrează, ce-i cu tînărul acela mustăcios şi elegant (elegant ori dramatic de zdrenţuros).
Abia după amnistia din 1955 vor afla şi ei adevărul
1966
Citirea Evangheliilor îmi aduce în minte fraza aceasta a cardinalului de Retz; „Adevărul răspîndeşte, cînd e la un anumit carat, un fel de strălucire căreia nu i se poate rezista.""
- Alt argument, la prima vedere consistent şi el, împotriva creştinismului.
Şi de acesta dau prin diverse celule.
218
Cum se poate, zic oamenii, şi nu numai ateii, ca faptele unei vieţi vremelnice (o, cît de vremelnice) să ducă la fericirea veşnică ori la osînda veşnică'.'
Disproporţia, zău, pare absurdă. Sentinţe veşnice - se înfioară T.L.
— şi cîntăreşte, adînceşte, reţine cuvîntul al doilea, nu trece repede, încearcă a-1 rotunji, a-1 mîngîia cu palma, dar de departe, ca pe o bilă încărcată
electric, brăzdată de fulgerul care înseamnă pericol de moarte - sentinţe veşnice pentru lucruri care se petrec între barierele unei infime temporalităţi! Şi cum de s-ar putea stabili relaţii de cauzalitate pentru domenii despărţite de o prăpastie mai ameţitoare decît cea dintre rai şi iad? E ca în exemplele aritmeticii elementare, nu poţi aduna mere cu nuci.
Argumentul, îi răspund şi lui T.L., şi de fiecare dată, e impresionant, dar nu-i valabil pentru că trece peste unele observaţii psihologice cu privire la durată.
