Există în dialectica simultanelor credinţă-necredinţă un punct critic pe care, mgîndu-ne mai departe, îl depăşim. Prin faptul că mă rog, deşi mă îndoiesc, deşi prin urmare nu cred în mod absolut, cred! Aceasta e credinţa: depăşirea punctului critic al dialecticii.
Depăşirea aceasta (stăruinţa în rugăciune cu toate că mă aflu în stare de incertitudine) presupune un act de curaj. Ca şi în teorema lui R. Thom sunt pe vîrful neutru şi catastrofic, la egală distanţă între cfedinţă şi necredinţă. Dacă
merg mai departe, dacă mă rog, dacă nu mi-e frică să cred, înseamnă ca risc, pariez, mă avînt, săr în gol, optez - îndrăznesc. Exact ca în regula statornicită de însuşi Domnul: îndrăzniţi!
(Cît despre senzaţia de umilinţă pe care o încerca văzînd că nu putem crede în mod cu totul pur şi neşovăitor, trebuie şi ea depăşită. Cum? Printr-un act de smerenie: să recunoaştem că ispita, jalnica ispită a necredinţei, face parte din condiţia noastră omenească cum fac parte
211
şi atîtea alte infirmităţi şi inferiorităţi. Tot de smerenie ţine adaosul esenţial: „a zis cu lacrimi" - lacrimile mîntuitoare ale căinţei, speranţei şi beatitudinei.)
Jilava 1961 şi fabrica Stăruinţa din Vitan (1965—1968)
Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar - cum să spun'? -nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie.
Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gîlceava, harţa: gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pîngăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun.
Dacă ar fi să-i iau în serios, ar trebui să se înalţe maldăre de ochi, ca cele atribuite lui Ante Pavelici de Malaparte în Kaputt; sa se perinde în faţa fabricii nesfîrşite convoaie de dricuri, întrerupînd orice trafic; să fie balamucurile pline pînă la refuz.
Şi nu le poţi intra în voie. Oricît de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene
îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cîrciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o niaidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bîlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atît de potrivite şi care-n infern îşi fac din cur o goarnă.
August-septembrie 1931
Lecturi pentru acest sfirşit de vară caldă (prin perdele lumina curge în cameră) : Poeziile lui A. O. Barnaboolh de Valery Larbaud (recomandate de Anetta, stăaiitor şi cu surîsuri complice). Perii at Encl House, recentul „poliţist"
al Agathei Christie. tot după sfatul Anettei; şi — le-a venit rîndul după o lungă
aşteptare - Le Grand Menulnes de Alain Foumier si corespondenţa Alain Fournier - Jacques Riviere.
Toate mă încîntă. Dar versurile lui Valery Larbaud mă tulbură, mă
emoţionează şi-mi pare că deţin taina comuniunii dintre mine şi Anetta: Oh,
splenâeurs de Ici vie commune et du tiwn-tnv'n ordinaire. â voite cale tinic perdue!
212
- între instinct şi inteligenţă, între furnicar şi individ,între automatism şi libertate, pentru creştinul care nu-i hotărît să intre la mînăstire, ci rămîne în lume, singura soluţie este echilibrul şi dreapta socotinţă.
Omul priveşte cu spaimă furnicarul (ori stupul ori colonia de termite sau oricare altă societate animală) unde fiinţa individuală nu-i decît o piesa care-şi repetă funcţia la nestîrşit, unde pe orizontul perfect circular nu se înscrie nici un
„punct omega".
Descartes ghicise, cibernetic, aspectul de maşină automată al fiecărei unităţi dintr-o specie animală - precum şi al speciei însăşi.
Iar acum cînd - datorită exploziei demografice şi progresului ştiinţei -
organizaţia (în care Bertrand Russell vedea antipodul libertăţii individuale) se înfăţişează din ce în ce mai evidentă şi mai acaparatoare, nu se merge hotărît la automatism, al cănii echivalent pe plan biologic este instinctul? Altfel spus, nu cumva instinctul, departe de a fi premergătorul şi vestitorul inteligenţei şi o formă elementară de comportament, este un procedeu superior, infinit mai sigur?
Să nu fie.
După chipul şi asemănarea Sa. Şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă.
Echilibrul teandric - ideal şi totodată soluţie - arată omului că poate vieţui creştineşte în lume.
Nu e nevoie de automatism, numai de civism.
Libertatea nu se confundă cu libertinajul şi nebunia.
După dezordine •- şi dezmăţul acolo duce - urmează întotdeauna (Erich Kastner în Fabian) prostia, adică o altă asuprire.
(Heliade Rădulescu: urăsc tirania şi mă tem de anarhie.) Datorită civismului, pe de o parte, şi libertăţii sprijinită şi limitată de morala şi de credinţă în Dumnezeu, pe de alta, putem ieşi din coşmarul stupului, organizaţiei, dresajului, fără a cădea - prosteşte - în anarhie. (Sigur că
funcţionarii, în numele moralei producătorului şi al comodităţii, asta ar prefera: stupul, ori măcar, în aşteptare, puţin colonat.)
Echilibrul ne fereşte de iadul pregătit nouă dincolo de licenţa lui Ivan Karamazov: turma dobitocească.
- Rău facem cu toţii că nu citim mai mult din istoria religiilor, din lucrările lui Mircea Eliade.
Am afla cu toţii că sacrificiul e o constantă a istoriei şi un imbold al omului.
Fără de sensul sacrificial suntem lipsiţi de uneltele construcţiei.
Dar noi vrem Taborul fără a trece pe la Golgota. Bine este nouă să fim aici, dar nu ia-ţi crucea ta şi urmează Mie.
în lumea aceasta - în care împărăteşte diavolul, în care, aşadar, contabilitatea e stăpînă - există două conturi, două coloane, două partide; 213
