minciunile oficiale şi soarta care-1 oblrgă să le cînte în slăvi (cu vorba, cu scrisul şi cu partiturile). E obişnuit să trăiască bine, o leafă nu i-ar ajunge, aşa încît n-are încotro, e silit să se supună. Dar la oficiul juridic, între prieteni şi oameni de încredere, poate deschide supapa, işi poate da drumul, răsufla, răcori.

Cînd însă vine de la cursurile politice pe care le ţine la Uniunea compozitorilor (căci ştie teorie şi e pus să şi predea) nu rezistă plăcerii de a povesti ce bine şi clar a expus marxism-leninismul: bucuria i se citeşte pe faţă, o bucurie pe bună dreptate mîndră; legitimă. Doar a _ vorbit frumos. Şi se referă şi

la conţinutul prelegerii, ca şi cum ar rezuma vreun curs de vară, savant şi popular, la universitatea de la Văleni.

E sincer şi cînd se leapădă de Mamona şi cînd se făleşte cu talentul său de conferenţiar al unei doctrine pe care o detestă. Simultaneitatea dualităţii planurilor de conştiinţă e perfectă, iar taina e de nepătruns. Fiecare cu nle sale; cele două fiinţe coexistă paşnic. Mă întreb ce se va întîmpla cînd vor comunica, totuşi, potrivit ideii din Dr. Jekyll şi Mi: Ilyde: groaza dublei personalităţi e că

despărţitura nu poate dura mult. Sau poate că Robert Louis Stevenson greşea şi că dedublarea e posibilă pînă la Judecata de Apoi?

(Tema de reflecţii, gioco.so:

Luca 12, 2—3: „Nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea cîte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri".) Jilava, inai-iimie 196(1

Starea de euforie şi recunoştinţă de după botez mă îmboldeşte să caut prilejuri de a face binele şi a mă arăta cît mai prevenitor, sen iabil, fără cusur. Şi cît de bucuros mă simt ca-s atît de liniştit şi de indiferent faţă de micimile şi deşertăciunile din jur!

Prima lecţie de modestie şi trezire la realitate mi-o însuşesc în celula unde am fost transferat după ieşirea din cea în care am primit botezul.

256

Fereastra e bătută în scînduri, dar sus e un pătrat mic neacoperit. Pe acesta îl putem ţine închis sau deschis. In principiu este interzis a te apropia la mai mult de doi metri de fereastră, dar unii gardieni se fac că nu văd şi în camera aceasta suntem lăsaţi a manipula pătrăţelul după voie.

Jumătate din cameră doreşte să-1 ţină închis. (Vreţi să ne omorîţi? Trage dom'le, e un curent ucigător!)

Cealaltă jumătate susţine să fie deschis. (Vreţi să ne omoi iţi? Ne sufocăm dom'le, e o căldură de moarte.)

Ce minunată ocazie de a-mi arăta mărinimia, blîndeţea şi detaşarea. Zic: cum vreţi, mi-este egal, nu mă pronunţ.

Pe loc se realizează unanimitatea celulei, care mă duşmăneşte. Din toate părţile se aude: ce, vrei să te pui bine cu toată lumea? Vrei să fii şi-n car şi-n căruţă, şi cu slănină-n pod şi cu porcu-n coteţ, nu-ţi merge, ori cu came ori cu brînză... Ura e generală, a ţîşnit spontan şi sincer.

Modestie, băiete! Ia-o încet. Nu sunt nici şase luni de cînd ai intrat la puşcărie şi nici două de cînd te-ai botezat şi te şi crezi Simion Stîlpnicul! Mai uşor cu nepărtinirea şi dispreţul faţă de mărunţişuri.

[mi trebuie cîteva zile ca să înţeleg. Votez cuminte pentru fereastra deschisă. Toate se potolesc ca prin farmec. Jos de pe capră, jos de pe stîlp, tomhe c/e la branchev\

- Misterul:

Simone Weil: Cel mai teribil paradox al libertăţii creştine este că a fi ales de Dumnezeu înseamnă a fi părăsit de el.

Pascal: Dacă Dumnezeu există trebuie să fie de neînţeles.

Thomton Wilder: Semnul sub care stă calea lui Dumnezeu este semnul

ciudăţeniei. Dumnezeu este ciudat. (Cuvîntul englezesc .strânge poate fi tradus şi prin: straniu.)

- Deoarece lumea nu e numai materială, deoarece o susţin forţele spirituale*, înseamnă ca forţele spirituale negative sunt distrugătoare.

* Soljeniţin (Casa Mutrioiiei): „Nu se spetea să-^i cumpere lucruri şi apoi să Ic păstre/c mai dihai decîl propria-i viaţă.

Nu alerga după găteli. După veşmintele care-i împodobesc pe cei sluţi şi pe cei dăunători.

Neinfeleasă, părăsită pină şi de soţul ei. mamă care înmormintase ş..se copii, dar nu şi firea ei prietenoasă, străină in ochii surorilor şi nurorilor ei.

lucrînd prosteşte pe degeaba pentru ceilalţi nu agonisise avuţii să le aibă în ziua morţii. O capră de un alb murdar, o miţă cu picioarele strîmbe, nişte flCUţi...

Şi noi toţi trăind în jurul ci nu înţelesesem că ea era dreptul acela despre care vorbeşte proverbul şi tară de care nu există sat să poată dura.

Nici oraş.

Nici pămintul nostru întreg.'" (Kola aut.) 257

Brice Parain: ..Minciuna, viclenia, calomnia pot fi mai groaznice decît gloanţele unui revolver."

La ce se poate aştepta o societate care preface bănuiala, invidia şi denunţul în principii călăuzitoare? Machiavelli: „Seamănă cucută şi se aşteaptă la holde mănoase".

- Apoc. 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine."

Dar pe ilustraţii uşa este reprezentată de obicei iară clanţă. întreabă un copil: cum poate intra de vreme ce nu e clanţă? Răspuns: clanţa e pe dinăuntru.

15 Noiembrie 1969

Invitat la Huşi de părintele Mina. în jurul desfiinţatei episcopii, transformată în muzeu regional, li s-a îngăduit foştilor călugări de la schitul Bradiceşti să înjghebeze o mică şi modestă comunitate mînăstirească. S-au aciuiat în dependinţele şi grajdurile episcopiei, deteriorate rău; le repară pe cît pot şi refac biserica, foarte mare, cu hramul Sfinţii Apostoli.

Sunt primit cu prietenie. Stareţul e un bătrîn cu barbă lungă, albă, ca-n basme şi legende. (Lasă arhimandritului toată grija schitului...) Au o vie destul de întinsă, o îngrijeşte cu pricepere unul din ei, şi o cramă aşezată în pivniţele palatului episcopal: datează din vremea lui Ştefan cel Mare, cramă adîncă, rece, cu bolţi uriaşe şi butii cît toate zilele. De aici scoate chelarul un vin fără pereche; mi se încredinţează şase sticle ca vin de împărtăşanie pentru Schitul Dărvari.

Totul e meritoriu şi înduioşător, iar strădaniile călugărilor impresionante.

Două lucruri însă nu-mi sunt după voia inimii: apa, la Huşi, e puţină, proastă şi sălcie. (Iar în mintea mea noţiunea de mînăstire e legată de aceea de apă curată şi înviorătoare.) Apoi, la masă, de lăsata secului, vine vorba de un călugăr, coleg de-al lor, rău bolnav, care se atlă - după cîte înţeleg - singur într-un loc îndepărtat. Stareţul întreabă dacă s-a dus să-1 vadă şi să-1 ajute cel căruia i se ceruse s-o facă. Nu numai că nu s-a dus - a fost năpădit de treburi - dar mai şi adaugă o justificare: bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu.

Ceilalţi par mulţumiţi de explicaţie şi dau din cap: aşa e, nu e singur, e cu Dumnezeu.

258

îmi trece prin minte să-1 întreb pe cel cu misiunea neîndeplinită: desigur că

bolnavul nu e singur, ci cu Dumnezeu, dar dumneata, cuvioase, care cunoşti porunca de a-ţi iubi aproapele şi ai citit parabola samarineanului milostiv şi nu ai dat ascultare poruncii stareţului, domnia ta eşti sigur ca eşti cu Dumnezeu?

- Thornton Wilder: „Numai cei ce şi-au dat seama de nefiinţa lor sunt în stare să preaslăveascâ lumina soarelui."

1969

Un biolog, H. Laborit, a descoperit (?) o substanţă, AG 256 care - în organism - nu face decît să transmită durerile la creier.

[vlaterialitatea aceasta neaşteptată, departe de a duce apa la moara ateiştilor, îi înfundă. E de neconceput s-o credem întâmplătoare. Imposibil să se fi iscat din senin o substanţă specializată în transmiterea durerilor. Adăogîndu-se colac peste pupăză desăvîrşitei angrenări a funcţiunilor, alungă ideea hazardului cu măturoiul.

Căci dacă, la urma uimei, am fi dispuşi să admitem că prin simplul joc al întîmplăni particulele elementare (şi stările materiei) s-au aglomerat alcătuind atomi care la rîndul lor prin îmbinare au fonnat molecule (cu putere selectivă!), care şi ele s-au strîns în celule, apoi în micelii care prin altă aglomerare au dat naştere la ţesuturi care şi ele s-au adunat în organe care au alcătuit apoi aparate care au creat sisteme ce s-au închegat în fiinţă, dacă tot acest lanţ continuu, aglomerat şi aglutinat ar putea fi eventual privit ca simplu produs al întâmplărilor, apoi e foarte greu (şi prea puţin probabil) de conceput că tot din întîmplare s-au ivit substanţe specializate, purtătoare ale durerii.

Tocmai materialitatea aceasta îmi dovedeşte existenţa unui plan, unor intenţii, unui program - realizat cu acelaşi material - de un creator. De vreme ce rezultatele (d. ex.: durerea) nu sunt efecte secundare (joc secund), ci prevăzute, prezenţa unui creator e implicată.

Creator, fireşte, şi nu doar atît: mare arhitect, demiurg, mare anonim.