mult; îl reţinea îndeosebi sfertul balcanic şi bizantin al cadranului românesc. Ca şi Paul Sim., Dviţu şi alţi cîţiva tineri din jurul lui Mihai Avramescu, cercetători fideli ai după-amiezelor şi serilor de la Schitul Maicilor, studiase - clandestin -
teologia şi-şi luase diploma de licenţă paralel cu nenumărate altele.
De la el mi-au venit lecturi consacrate ortodoxiei sudice (Paul era mai puţin atonit şi elin, la el predominau Paisie Velicicovschi şi un fel de incertă blîndeţe slavă): icoanele bizantine, (volumaşul lui Duthuit îl considera primordial), loan Scărarul, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Grigore Pallama, Nicolae Cavasilla; mă îndemna totodată spre istoria imperiului româno-bulgar, spre Getica lui Pârvan, ba şi proverbele lui Zâne. Dar mai presus de orice ţinea la Vieţile Sfinţilor care figurau în numeroase ediţii printre cărţile lui; pe acestea îmi cerea să le adîncesc. între Minee si Snaxar, lucrări despre iconografie şi iconologie, am dibuit încet. (Filocalia mi-a dat-o Pavlic, în dar.) Virgil avea în camera lui din strada Popa-Tatu o bibliotecă vastă şi preţioasă
şi-mi îngăduia să iau ce voiam dintr-însa. Totul îmi era permis, dar nu totul îmi era de folos, aşa încît mă călăuzea, cu zîmbetul lui de intelectual erudit şi rafinat, surprins şi niţel jenat de preferinţele mele vag mundane şi mondene, căci mă
duceam la el nu numai atras de ortodoxie ci şi ahtiat de lecturi, ca la o bibliotecă
de împrumut. Virgil dovedea şi o fermitate, ca de duhovnic, luată poate şi de la numeroşii lui prieteni călugări; peste unii (se furişau discret) dădeam cînd sosea timpul schimbării volumelor.
Tanti Viorica era sora mai mare - văduvă şi lovită de viaţă - a colegei mele de birou, Marta Const. (Marta era întruchiparea veseliei, optimismului, un fel de Olguţa, mai reţinută poate, atrasă de pozne şi de pisici; mai copilăroasă decît mine chiar, îşi făcea mustăţi de hîrtie şi se recomanda: sipică cu stumeţi, sau în variante." pisifirică cu frispeţi, fizdrugă cu zdrubeţi sau bizigă cu buzdăţi. Estimp locuia într-o mansardă fără sobă, îşi întreţinea mama bolnavă, îşi ajuta sora şi se zbătea să afle în care închisoare fusese dus logodnicul ei.) Trecusem şi eu, de cînd mă înglobase marea epurare a baroului, în 1948, prin numeroase locuri de muncă unde nu prindeam cheag; curînd serviciile de cadre îmi treceau la dosar menţiunea „duşmănos" ori „nu prezintă încredere" ori „mai rău decît un legionar" (asta a fost formula preferată de şefii de cadre evrei şi avea să fie de mare folos anchetatorilor de la Securitate, şi mai ales maiorului .Jack Simon), ceea ce mă silea să reîncep a căuta o slujbă. (Am dat şi de o femeie cumsecade, odată, şefă de cadre: te angajez, mi-a spus, orice ai fi, că te văd oropsit şi am nevoie de un om cu ceva carte, dar
202
îţi pun o condiţie, s-o ştii: să nu-mi vii la serviciu în stare de ebrietate, în 1952 mi se înfundă rău şi menţiunea cu totul necorespunzător mă pune în situaţia de a nu mai fi angajat nicăieri.)
S-a miluit de mine un membru de partid, şef de contencios al unui minister şi m-am văzut registrator la arhivă. Marta era juris-consultă, prin Marta l-am cunoscut pe Ştefan Popescu şi la Ştefan acasă, în grădină, am întîlnit-o pe Viorica. Logodnicul Martei, R-an (un Armean) şi Fănică Popescu fuseseră
comunişti din tinereţe, scoseseră reviste, lipiseră manifeste. (Jos pălăria!) Ţineau de grupul lui Pătrăşcanu şi primiseră cuvenita răsplată pentru entuziasmul lor.
R-an era închis, iar Fănică trecea pe la domiciliu între două detenţii: lovit de o tuberculoză osoasă, abia dacă putea să umble. Căsuţa lui vagon din strada Parfumului, plină de cărţi, ziare, tablouri, reproduceri, cărţi poştale ilustrate,
fotografii, statuete şi discuri, cu mobile de stil disparate şi toate acele nimicuri de bună calitate care-şi revelează stăpînul drept altceva decît un om oarecare, te fermeca. în grădină erau o boltă de viţă, straturi de ceapă şi roşii, flori cu grijă
întreţinute, o droaie de pisici (multe, născute prin beciuri, în stare de sălbăticie) şi o căţea neagră, grasă, flocoasă, cu numele de Smaranda... Un mic rai.
Ştefan, fiu de frizer din strada Carol, copil teribil care-şi amârîse părintele cu politica şi revoluţia, mîncător de cărţi, scriitor el însuşi, beţiv, beţiv pasionat nu de băutură ci de tipărituri, idealuri şi idei, începuse a bănui în puşcărie (cea dintîi) existenţa unui Dumnezeu. Era totuşi rezervat în privinţa aceasta şi se mărginea la unele aluzii. Viorica însă îşi manifesta făţiş evlavia. Mi-a ghicit acele gînduri pe care nici eu nu le desluşeam? Oricum, mi-a fost de mare ajutor.
Altfel decît Paul Sim. şi Virgil Când. Nu prin lecturi.
Ei îi datorez că în toţi acei ani mohorîţi şi agitaţi - în care clipele şi orele treceau infernal de încet iar golul săptămînilor şi lunilor mai repede ca vînrul - nu mi-am pierdut vremea toată pe Ia cozi, la spaţiul locativ (fusesem alungat de două ori din casă), la raion, la cadre, la ghişete... M-a dus pe la biserici, pe la mai toate. Le ştia ca nimeni alta, aşa cum unele cucoane ştiu cofetăriile şi băcăniile ori boiangeriile; cunoştea în parte pe toţi preoţii, felul lor de a sluji, meritele şi cusururile lor, dacă era mai bine să mergi la vecernie, la maslu ori la liturghie în cutare loc, dacă predica era mai duioasă, mai savantă ori mai lungă aici ori acolo.
Am mers cu dînsa la vecernia de sîmbătă la mînăstirea Plumbuita, cu tramvaiul 1, şi l-am cunoscut pe stareţul Sofian; am urcat treptele strimte ale bisericuţii Bucur, printre flori, să-1 auzim pe părintele Alexe, şi dealul Patriarhiei în ziua de 27 Octombrie, dimineaţa devreme, la scoaterea moaştelor Sfîntului Dumitru Basarabov; am făcut învierea la Mihai Vodă în curtea Arhivelor Statului (te-ai fi crezut la Sienna), la
203
Sfinţii Voievozi în Griviţei, la Catedrala Neamului, atît de încăpătoarea clădire din spatele Arcului de Triumf - şi căreia unii îi spun greşit mînăstirea Caşin, după numele staţiei, deşi poartă hramul Sfinţii Arhangheli (sau Voievozi că e tot una); am ascultat liturghii măreţe la Sf. Spiridon ori la Domniţa Bălaşa, în basilici mari ca în piaţa Vergului ori la podul Sf. Elefterie; am intrat, plecindu-ne capetele, în miniatura de biserică de pe chei, zisă Sf. Spiridon vechi, cea cu inscripţie în limba siriacă; am văzut-o pe Viorica închinîndu-se la icoana Sfintei Van'ara în biserica Enei, la cea făcătoare de minuni, a Maicii Domnului, din biserica Icoanei sau la cea din Olteni; ba am ajuns şi în cartiere depărtate, în Fundenii copilăriei mele, pe strada Mărţişor lingă Arghezi, în Ferentari, la Ghica-Tei; şi am revenit în centru, la biserica grecească din piaţa Pache, la pitită
biserică a Doamnei printre magazinele de pe calea Victoriei (îmi vine a scrie: printre dughenele de pe Podul Mogoşoaiei), la capela Bibeştilor din strada Sapientei cu aspect de locaş de cult metodist — biserica Ortodoxă şi Istoria Românilor mă furau deopotrivă, laolaltă. Pretitundeni o urmam pe Viorica, bucuros; odată am auzit-o pe Olga Gieceanu comentînd Scriptura într-o după-amiază de Duminică, la Bucur: desigur că noi nu suntem criminali, tîlhari, furi... desigur... dar ca să ne putem numi ai Lui e de ajuns? E de ajuns să nu să\ îrşim păcate mari? La asta ne mărginim? Şi totuşi cutezăm a ne împărtăşi! Iar eu,
nici măcar botezat, simplu spectator, înghiţeam, ascultînd-o, o licoare cu slabe urme de otravă. Mergeam pretutindeni; îmi făceam desigur şi eu cruce; priveam; ascultam, mă rugam: zvîcnit, nesigur, nedecis, încurcat. Dar nu ostenit, nu sătul.
Jilava, camera 24, 16 aprilie 1960
Mîine e prima zi de Paşti. Pastile au fost calculate după mîna lui
Damaschin. în celulă, spre seară, peste toţi s-a lăsat amorţeala, nu se aude nici o şoaptă. (Ce mă, aţi murit? ne strigă prin vizetă caraliul „Biserică"'.) Pe bănci, înghesuiţi, deţinuţii - ca şi ostaşii din schiţa lui Brăescu, prinşi de înviere în căutarea străzii Stavropoleos - sunt duşi cu gîndurile departe - în timp şi spaţiu -
de locul unde se atlă. Lîngă mine, V„ naşul meu recent, vorbăreţ de felul său, tace de mult.
Deodată îmi şopteşte: dacă se va stinge lumina în seara asta, dar nu pentru cîteva clipe, ci dacă se va întrerupe curentul oarecare vreme - să ştii că înseamnă
că vom ieşi înainte de termen. O voi stinge cu puterea fiinţei mele astrale.
Nu-i răspund.
204
Clipele pică indiferente, liniştea se adînceşte, coboară o moţăiala ce izolează pe fiecare în ghemul visărilor, regretelor ori neroziilor sale proprii.
După un interval destul de lung, brusc lumina se stinge. în puşcărie, evenimentul este extrem de rar. V., cu braţele încrucişate, cu trupul încordat, nu tresare, nu scoate o vorbă. Dar simt că e ca în transă, întunericul durează mult de tot, pe coridoare se aud cişmele gardienilor în pas de alergare, şi înjurături. Bănuim pe sub uşă dîrele de lumină ale felinarelor.
Cînd se aprinde iarăşi becul, aproape de stingere, mă uit la V. să văd faţa lui rotofeie, strălucitoare, inundată de calmă biruinţă.
Nu comentăm.
1931
Anetta, înainte de prînz. în cameră, o inundaţie de lumină. Vorbeşte repede: Să vezi, am ascultat ieri o placă la Gennaine:
S-a dus valsul d-altă dată Shimmv, foxtrot şi java...
Aşa trebuie să fi fost după 1920, nu? Femeia fatală distrugea fericirea casei, burghezul era nenorocit şi nu se însura cu femeia iubită, ea pleca mai departe, indiferentă şi rea, el mergea de rîpă, afară ploua, treceau trenurile în noapte, farurile se reflectau în picături, oamenii se sinucideau, hoţii în frac săreau pe fereastră, fetele fugeau de-acasă, se jucau toţi de-a lumea nouă... Vrei să mergem la şase la cinema? se dă un film cu William Powell şi Myma Loy.
Gherla, Pastele 1961
încă de mult, Marinică P. ne-a spus lui Sile Cătălinoiu şi mie că are, perfect cusute într-un colţ de batistă, cîteva tarime de împărtăşanie, date lui cu vreo trei ani în urmă de părintele Ion lovan, duhovnicul Vladimireştilor.
