menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă cînd Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cînd regele se preface în medicine-maii şi puterea civilă în ideologie, cînd cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la „spălarea creierului**, cînd fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mîntuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mîntuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu. Cînd pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemînarea nu este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut politica ei. Dar cînd politica încape în mîinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era
înălţat steagul naţional. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricît de mică - nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfintului Vasile cel Mare.
(Diavolul: să încheiem un pact. - Nu. - Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. -Nu. — De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil'? -
Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există
Dumnezeu.)
- Cînd se produce conflict între porunca divină (sau dreptul natural) şi pomnca omenească (legea pozitivă) nu încape îndoială pentru un creştin.
Dar creştinul, ca şi Hamlet, e îndreptăţit să nu voiască a-şi pierde viaţa. Va încerca deci să găsească o soluţie pentru a nu călca porunca divină şi nici a muri.
Soluţii, în general, se găsesc, şi nu toate sunt neapărat dezonorante.
Cînd regele Eduard al VH-lea al Angliei a cerut să fie scos din formula de jurămînt pasajul potrivnic cetăţenilor catolici, i s-a răspuns că formula nu poate fi modificată şi toate stăruinţele regale au fost respectuos respinse. Regele totuşi era hotărît să nu-şi jignească o parte din supuşi. A rostit jurămîntul aşa cum i se prezentase, iar în dreptul pasajului cu pricina a fost apucat de o violentă criză de tuse. După aceea a rostit jurămîntul în continuare, pasajul anti-catolic fiind reprezentat prin respectiva tuse.
193
Creştinismul ne cheamă nu numai la oarbă supunere, ci şi la toleranţă, '
înţelepciune, dreaptă socotinţă şi inteligenţă, aşa încît soluţia lui Eduard al VII-lea a fost creştină. Dacă însă, la nevoie şi la adicătelea, nu mai există
scăpare, orice iscusinţă este exclusă: arborăm pavilionul naţional, ne vindem haina şi cumpărăm sabie, ne aşternem de moarte, înfruntăm primejdia.
Altfel trăim, dar trişti - şi cu insomnii, vorba tatei.
- Dramaturgul francez Paul Hervieu era un om ambiţios, plin de ironie şi de simţ practic. Totuşi, arată F. Vanderem care 1-a cunoscut bine, cînd i se părea că
are de îndeplinit o datorie, ironia, simţul practic şi ambiţia piereau ca prin farmec. Asculta milităreşte, fără a se mai gîndi la interesul personal. Omul de lume devenea erou. Fraţii Jerome şi Jean Tharaud: Singurul lucru important, orice ai face, este de a fi mereu eroic.
- Marele merit al ordinelor monahale în catolicism - fiecare cu accentul pe altă preocupare sau formă de vădire a dragostei - este de a fi recunoscut pluralitatea stilurilor. Fiecare îşi manifestă credinţa potrivit cu personalitatea sa.
Nu există nici un stil obligator.
Ana e o creştină dintr-o bucată, dar greşit crede că numai stilul ei -
neîntreruptul surîs serafic, gesturile onctuoase şi mîinile împreunate, vorbele exclusiv cucernice — are putere de circulaţie.
La Pateric e clar de tot: nici chiar stilul de viaţă creştină al unui mare pustnic din Tebair1 nu este incomparabil şi inimitabil: stilul de viaţă al unui oarecare t ._i cismar din Alexandria, om însurat şi tată de copii, poate fi deasupra celui practicat de însuşi Sf. Antonie, marele nevoitor.
Iunie 1968
Nu pot rezista ispitei de a-mi repeta, de a-mi înşirui, bucurîndu-mi sufletul
şi mintea, colecţia mea de paradoxe despre care sunt convins că duc toate către Hristos. Un fel de litanie, de via dolorosa analectică, dar plină de încîntări.
Luther: Hier stehe Ich. Ich katm nicht anders. Gott helfe mir. Amen.
Salvador Dali: Singura diferenţă dintre un nebun şi mine este că eu nu sunt nebun. (Frază evanghelic de ameţitoare, pauliniană.)
194
Kierkegaard: Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea. (Cea mai puternică rostire omenească. Vine imediat după Evanghelii.) Thomas Moare: I trust I make myself obscure. Adevărata dovadă a prieteniei şi încrederii: Hristos vorbind ucenicilor săi, la sfirşit, ca unor prieteni, devine din ce în ce mai obscur. (Pe măsură ce ai de spus lucruri mai însemnate, pe măsură ce te încredinţezi mai deplin şi te mărturiseşti mai nereticent trebuie să
devii mai greu de înţeles şi să te exprimi mai paradoxal.) Adaog listei una din lozincile revoluţiei franceze din mai, luna trecută: „Fiţi realişti, cereţi imposibilul." (Probabil că nici nu şi-au dat seama cît de claudeliană şi de strict creştină e lozinca.)
Şi, iarăşi, mereu, neîncetat: Marcu 9, 24. Dacă „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta" poate fi rezumatul Legii - Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27 -, apoi „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" îmi pare a fi - cum să spun'? -
taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului sfint.
Jilava, camera 18, martie 1960
Din toate cîte ştiu toţi aici, din cîte aud, din cîte se citează nimic nu cred că
poate sta alături de „Nici eu nu te osîndesc", de „Mare e credinţa ta, femeie", de
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele". Fiecare e de ajuns pentru a mărturisi caracterul supraomenesc al Evangheliilor; din fiecare fenomen ce contribuie la alcătuirea acestor fraze stiigă divinul.
Gherla, februarie 1963
îndelung chinuit de cea mai buclucaşă boală într-o celulă aglomerată unde se află o singură tinetă: diareea.
(Şi la Securitate: interdicţia de a merge la veceu în cursul interogatoriului, ceasuri multe de-a rîndul; anchetatorii, ei, lucrau cu schimbul.) Două feluri de suferinţe: pe de o parte crucea; pe de alta cununa de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida roşie. Altfel spus: durerea şi batjocura.
Sunt parcă vieţi ce se deapănă sub semnul tragediei şi altele sub semnul baţjocurei.
195
