198
cu formidabil simţ dramatic tragedia: toţi stau în jurul mesei rotunde
-agenţi, suspecţi, binefăcători, complici - şi-şi aruncă unul altuia bucăţile de pîine, se chinuiesc fără a mai şti de ce, habar nemaiavînd de scop. Cercul e perfect, egalitatea e neştirbită, hora se învîrteşte demenţial la nesfirşit.
Joc şi eu; strig: înghite, mesteca, înghite, mestecă..., din ce în ce mai tare şi mai repede — ca în Boleroul lui Ravel revăzut de Toscanini. Şi impresionez.
Teatrul acesta improvizat, cu un singur actor în lipsă de altul şi cu o piesă inedită, îi distrează pe colegii mei.
Rostovtev, marele istoric al antichităţii, explică decadenţa imperiului roman în secolul al Il-lea prin ajungerea la conducere a păturilor militare, adică, de fapt, a ţăranilor: oameni foarte neştiutori, îngroziţi de răspundere. Spre a rezolva grelele probleme ce li se pun în faţă, merg la soluţiile cele mai comode pentru ei (morala producătorului, le va denumi mai tîrziu, propovăduindu-le, spre nenorocirea omenirii, Georges Sorel) şi mai accesibile minţilor lor simple.
Exemplu: ce să ne batem noi capul cu urmărirea impozitelor, fiecare unde e acolo să fie ţintuit, la locul lui! Vom şti de unde să-1 luăm. Astfel încasarea impozitelor devine mai uşoară şi tot astfel mijesc zorii noii lumi medievale întemeiată pe colonat.
Edgar Wallace: într-unui din romane, şeful bandei, Tod Haydn (Two o'clock Tod) distribuie rolurile: unul o va face pe lordul, altul o va face pe secretarul, altul pe bătrînul valet, alta pe frumoasa fiică a lordului... (E vorba de captarea unui bogat moştenitor venit din Australia.) Şi ca treaba să nu se încurce şi nu cumva impostorii să se trădeze, Tod îi sileşte să-şi joace rolurile „în continuare", să-şi vorbească limbajul convenţional chiar cînd sunt singuri, fără
de viitoarea victimă.
Aşa ajung şi terorizaţii şi reeducaţii să discute între ei ca şi cum mereu ar fi de faţă un agent al Securităţii. Pe urmă nu mai e nevoie nici de turnător, nici de autocenzură: fiecare îşi asumă rolul „în continuare"', instinctiv, automat.
Reflexul pavlovian e obţinut.
Efectul e pirandellian. Şi ce importanţă mai are dacă lordul e lord cu adevărat, de vreme ce totul se petrece ca şi cum ar fii Pseudomorfoze.
- Deşi îmi dau seama că vin în contradicţie cu spusele Apostolului (I Cor. 6,
18-19: „Fugiţi de desfrînare! Orice păcat pe care-1 va săvîrşi omul este în afara de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfînt care este în voi, pe care-1 aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?"), pentru care păcatul trupesc este cel
mai compromiţător şi angajează complet persoana umana, cred că păcatul supărării şi al enervării este mult mai grav. Insul care, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori la birou ori la o coadă se enervează şi se răsteşte, insultă şi-şi iese din fire, nu numai că se dă în urît spectacol, dar se şi rupe cu totul de
199
Dumnezeu. Cred că în toate bordelurile Parisului, Hamburgului şi Singaporelui, ba în toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor şi metropolelor lumii, în ocnele Guyannei, în temniţele de la Sing-Sing şi Dartmoor păcatele săvîrşite nu strigă mai disonant şi mai jalnic la cer decît icnirile, certurile din senin şi insultele gratuite proferate, cu o ură vitriolată, de arţăgoşi şi îmbufnaţi. (Crimele, furturile, depravările au o oarecare legătură cu nedreptăţile şi complicaţiile lumii, harţa însă nu.)
Supărările acestea - pe care nici nu le luăm în seamă, deşi dacă ne ciocnim de ele ne ustură ca un corosiv — nu sunt de fapt simple supărări, ci dezvăluiri ale unei stări sufleteşti de neîmpăcată opoziţie cu lumea creată de Dumnezeu; ale unei îndărătnice şi imense îndepărtări de la recunoaşterea deşertăciunii celor lumeşti. Dintr-odată cel din urmă fleac ia proporţii şi prinde vîlvătăi şi pune în cumpănă toată măreţia facerii şi toată bucuria de a trăi. Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul mişcător al mîniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevărat îşi merită numele, cîştigă sută la sută şi fără nici un efort.
Dar vorbele! vorbele acelea la nivel de muşcătură de cîine ce se repede pe furiş, la nivel de lătrături chelălăite şi colţi arătaţi de dincolo de gard; care desigur nu stau în corelaţie cu involuntara îmbrîncire sau cotul atins în treacăt, ci sunt însăşi vărsătura Satanei. Tocmai contrariul supărăciosului îl prezintă Sf.
Apostol lacov (3, 23) drept pildă de urmat: „Pentru că toţi greşim în multe chipuri şi dacă nu greşeşte cineva un cuvînt acela este bărbat desăvîrşit, în stare să se înfrîneze în întregime."
De grele păcate avem pnlej a ne înfiora, pentru mine nici unul nu-mi pare mai străin de afirmaţia că împărăţia mea nu este din lumea aceasta decît turbarea verbală a nervosului din autobuz.
- Soluţia descărcării prin insulte în autobuz e meschină şi e şi laşă pentru că-i fără risc. Dacă un om, cu adevărat, nu crede în Dumnezeu, e mai bine să
meargă pînă la capătul convingerii lui, ca Ivan Karamazov. şi să-şi omoare tatăl, direct sau printr-un Smerdiakox. Da, e mai bine să comiţi o crimă, şi să te lepezi formal de Hristos şi să treci la păgînism (printre pagini, spune ( hesterton, au fost oameni admirabili, iar Iulian Apostatul ca persoană se arată ireproşabil): e mai cinstit. Şi-mi vine a crede - întemeiat pe Luca 16 - că Dumnezeu se va uita cu mai puţină mirare la un apostat, un ucigaş sau un hoţ decît la cel care-1 trădează în obscuritatea sudălmilor şi ocărilor împroşcate într-o aglomeraţie.
Gravitatea păcatului trupesc provine de fapt din ceea ce nu e trupesc. Denis de Rougemont: Dacă sexualitatea ar putea rămîne pură, ;nlu-:i pur animalică,
intocmai ca celelalte funcţiuni ale corpului. Dracul nu s-ni preocupa de ea.
200
1952-1959
Dumnezeu fiind infinit, căile prin care ne apropiem de El sunt de asemeni infinite, şi deosebirea lor nu-i cu putinţă fiindcă ţine de insolubila problemă a relaţiilor dintre /? coipuri.
In această infinitate de căi sunt — ca şi pe hărţile geografice — unele mai accentuate sau mai colorate şi care se întîmplă să poarte şi nume de persoane. Pe al oxfordianului irlandez care mi-a vestit botezul, nu l-am reţinut. Dar sunt alte trei pe care le socotesc legate de minunea încreştinării mele, transpunînd în termeni mie accesibili lucrarea harului.
I-am cunoscut pe Virgil Când. şi Paul. Sim. prin Tr.
Paul - ea îi zicea Pavlic - lucra la biblioteca Institutului de istorie, într-o cămăaiţă mobilată cu un singur birou, un scaun şi un dulap; fereastra mare, disproportionată în raport cu dimensiunile odăii, răspundea înspre copacii stufoşi dintre şoseaua Kiselev şi bulevardul Jianu. Alături, despărţită de cămăruţă
printr-un antreiaş, era sala de lectura a bibliotecii Institutului. Domnea acolo o linişte deplină şi binefăcătoare, cu totul rară în vuietul şi zâna, în panica şi hăituiala anilor 50, care în Bucureşti însemnau pentru atîţia alţii dintre locuitori: evacuări din case, cozi începînd de cu noapte, alergături fără sfîrşit şi tară noimă
la sediile Oficiului de închiriere, inutile strădanii de a găsi un post, drumuri de la un serviciu Je cadre la altul (orele de audienţă fiind în general de la două la trei, iar colo pentru pîndirea şefilor la oficiile de închiriere între patru şi cinci dimineaţa), autobiografii pe zeci de pagini, referinţe, retrăiri ale trimiterii Je la Ana la Caiafa (ce limpede le este dat oamenilor in suferinţă să refacă şi să
priceapă fiecare pas al calvarului) <\ parcă nu le venea a crede că Ana fi Caiafa eiau dinainte înţeleşi, luci.ui în perfectă cîrdăşie, aveau unul şi acelaşi număr de telefon >i că toate sculările in zori. toate actele, cozile, peiiţiile .->i sesizările eniu de ilorile mărului, de florile străvechiului pom al binelui >i răului cure acum dase-n pîrg ca niciodată rodind fructe veninoase tonte. Pentru alţii Bucureştii erau ascunderea, teama de scrisori, de vecini, de prieteni şi duşmani, de noapte şi de zi - ca-n blestemul lui Moisi ia Deuteronom: O! de-ar veni seara!
O! de-ar veni dimineaţa!
Acolo, în mica oază de linişte (şi curăţense, era şi un loc îngrijit, pe cind străzile şi casele pluteau în praf şi paragină), Paul Sim. mi-a încredinţat, bătut la maşină pe foi subţiri, textul celor două volume ale SfWiilaniilor unui pelerin rus în traducerea părintelui ( hiricuţă. Mi-a spus: ,,E o carte pe care o laşi după
primele pagini sau o citeşti pînă la capăt şi te duce departe."
Paul - cu trup de uriaş, zîmbet copilăros, glas domol şi nimb de bunătate --
era un tînăr istoric pe care-1 atrăgeau toate epocii. ?\ tonte 201
culturile. Pe Virgil Când. - scund, subţire, cu ochelari, glas înalt, priviri sfredelitoare şi gesturi iuţi - aceeaşi vastă cultură nu-i dase voie să hoinărească
