Alfabetul latin, pentru că e cel mai uşor de citit din toate cîte sunt, înseamnă

că stă în urma celorlalte? Cifrele „arabe" (de fapt indiene) sunt inferioare celor latine? Ori sistemul zecimal altora? Prin descoperirea lui zero n-au dovedit Indienii că şi ceea ce este „practic" poate fi creator de neghicite semnificaţii şi nebănuite domenii de cugetare?

Generalitatea civilizaţiei-culturii occidentale, simplitatea caracterelor latine şi a numerotaţiei arabe nu aparţin unor zone de superficial şi inferior, ci participă

de la iuţeala şi degajarea trupurilor glorificate. „Uşor" aici nu se opune lui „greu"

(în sens de adînc, de serios) şi nu înseamnă uşuratic, frivol, ci desfide pe „greoi", aşa cum la Simone Weil {La pesaiUew ci la grâce) graţia e pusă în contrast cu gravitaţia (= atracţie a pămîntului, încetineală, îngreuiere, grăsime, grosime, grosomănie).

231

Gherla, octombrie 1963

Ne vine în celulă doctorul [., medic psihanalist. îi spun că nu cred ca psihanaliza să fie atît de ştiinţifică pe cit zice şi s-ar zice că e; cred însă câ marele, adevăratul, Înduioşătorul merit al psihanalizei ar putea fi acesta: că s-a aplecat cu înţelegere (sau în orice caz cu bunăvoinţă, iară scîrbă sau suspectă curiozitate) asupra unor dureri nouă.

Leon Bloy: sunt în biata inimă omenească locuri încă inexistente şi unde suferinţa intră spre a le da. în sfirşit, fiinţă. Relativitatea, aidoma: nu spaţiul cuprinde aprioric materia, ci materia în expansiunea ei creează spaţiul.

Pe linia aceasta psihanaliza se arată de nu sub aspectul ei cel mai ştiinţific, în orice caz cel mai omenesc, mai durabil. înseamnă însă că dăm de un apel la

,,simpatie'" şi compasiune, ceea ce nu-i ştiinţific, întocmai: psihanaliza a uitat că

e mai înainte de toate un leac, abia ulterior a devenit o ştiinţă cu pretenţii sistematice şi obiective, iar leacul e prin definiţie milos, compătimitor.

- Altă conversaţie cu acelaşi:

Pe cind termenii de complex, libido sau refulare ajungeau atît de populari, alt cuvînt de seamă al psihanalizei era lăsat în umbră. El nu este mai puţin însemnat; a rămas oropsit fiindcă e mai puţin plăcut şi fiindcă stă mai puţin la îndemîna tuturor celor care fac din psihanaliză exclusiv o justificare. Ciivîntul respecti\ e sublimarea.

Vulgarizatorii psihanalizei seamănă cu ereticii inochentişti care din versetul unde însă păcatul s-a înmulţii darul a prisosit (Rom. 5, 20) deduc dreptul nu numai la existenţă, ci şi la propăşire şi extindere a păcatului.

Adevărul e altul: că harul ajută pe marii păcătoşi să iasă din păcat, nu să se încăpăţîneze în el; şi cu atît mai puţin să-l rodească. Din libido Freud nu face un sălaş al dospirii ne\ rozelor sau psihozelor, ci un temei de perfecţionare, o substanţă din care se pot filtra produse din ce în ce mai rafinate.

Sublimarea este aşadar cuvîntul din urmă a! psihanalizei, holărîtor; e ţelul, şi tocmai el a fost acoperit cu vălul uitării şi al nepăsării.

— Ultima conversaţie cu doctorul 1.:

îi spun că există nişte versuri de T. S. liliot care se potrivesc de minune psihanalizei. I le citez trunchiat.

La Bucureşti le regăsesc: IVe must try to penetrate thc othcr private worlds

/ oj makc bclicvc aiul fear. / To rest in oui own stţffc/ing is cvasion of sufferhig.

U'c must /cam to suffcr morc. "

232

Trebuie să încercăm a pătrunde în celelalte lumi particulare ale iluziei .şi spaimei: deoarece dezechilibraţii au ieşit din generalitate, s-au refugiat ori pierdut în cîte un univers al lor, altul decîr cel iniţiat de puterea divină, şi acolo domină armele diavoleşti: irealitatea, frica; c/e-am rămîne numai în propria noastră suferinţă, ne-am eschiva de la durere: durerea poate fi o şcoală a egoismului, contactul cu suferinţa nu înnobilează dacă ea devine motiv de auto-compătimire. auto-cocoloşire, egocentrism, cult al eului patimilor; trebuie să învăţăm a suferi mai mult: nu este numai proiectul oricărei psihanalize, ci modul în care creştinul atacă problema vieţii. Ins own approach, cheia lui franceză, şperaclul lui de neconfonnist al vieţii hedoniste.

— De ce suferim? De ce există nedreptatea? Cum de nu sunt lucrurile aşa cum s-ar cuveni să fie? De ce sunt, Doamne, atît de josnic, iar ceilalţi atit de nepăsători? De ce avem parte de boli şi ne este dat să murim? De ce propăşesc răii şi sunt pedepsiţi cei buni? De ce îşi poate face ris cel viclean de noi?

Biblia le rezolvă pe toate de felul acesta, toate logicele, înţeleptele, modestele, îndreptăîitele noastre întrebări printr-un act de autoritate şi un răspuns fără drept de apel. Sentinţa e dată de pe scaun, deliberarea n-a durat. Atît în \echiul cit şi în noul Testament ni se vorbeşte sumar, iară înconjur, menajamente, farafastîcuri, politeţuri, ocoluri.

Pavel (Rom. 9, 20-23) ne-o taie scurt: ,,Dar omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a facut-o: De ce m-ai tăcut aşa'?

Sau nu are olanii putere peste lutul lui. ca din aceeaşi lîămîntătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?

Si ce este dacă Dumnezeu, voind să-ii arate mînia şi să facă cunoscută

pulerea sa. a suferit cu multă răbdare vasele mîniei Sale, gătite spre pieiie'?

Si ca să arate bogăţia slavei Sale către vase ale milei pe care mai dinainte Ie-a gătit spre Slavă'?"

Voilă ce r/ui s'appclle parietal Scurt şi cuprinzător. Good old stnmg

laniţuage1*'. De aceea au crezut Luther, Calvin şi janseniştii că pot jubila. Asta e! Verde şi pe şleau. Dacă-ţi place.

în Curica lui Iov, Elihu, fiul- lui Barahuel din Buz pune capăt lungilor plîngeri ale lui Iov şi iscusitelor discuţii ale prietenilor săi în acelaşi stil militar: Cap. 33, 12-13:

..Dar aici îţi voi răspunde ca tu n-ai dreptate, fiindcă Dumnezeu e mai mare decît omul!

233

De ce grăieşti împotriva lui, fiindcă el nu dă nimănui socoteală de toate cîte face?"

Cap. 35, 4-7:

„Iată ce-ţi voi răspunde şi ţie şi prietenilor tăi:

Priveşte cerurile şi îndreaptă într-acolo ochii; uită-te la nori: cît sunt ei de sus faţă de tine!

Dacă păcătuieşti, ce rău îi faci lui Dumnezeu, şi dacă păcatele tale sunt numeroase, ce-i strică lui?

Dacă eşti drept, ce dar îi faci sau ce primeşte el din mina ta?"

Cap. 36, 22-23:

„Da, Dumnezeu este nespus de mare prin puterea lui! Cine poate să dea învăţături ca el?

Cine i-a dat învăţătură cum să se poarte? Şi cine poate să-i spună: Aceasta ai făcut rău?"

Cap. 37, 23-24 :

„Pe cel Atotputernic nu putem să-1 ajungem cu priceperea noastră, el este de tot înalt în putere şi bogat în judecată şi nu calcă niciodată dreptatea în picioare.

Pentru aceea oamenii se tem de el şi i se închină, el însă nu-şi pogoară

privirile asupra nici unuia dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi."

Iar după vorbirea lui Elihu, Iov trage singura concluzie cu putinţă, grăind către Domnul: