„N-au nici de doi bani idei nobile în cap. Trupuri fără suflet. Totul nu-i decît în haine şi-n formele vieţii materiale. Sufletul e lipsă; spiritul e un fel de papagal incoerent, uzinat în două miliarde exemplare; trăncăneşte în cuşca materiei sub privirea lui Vaucanson. Şi marele oftat fierbinte al lui Loyola se ridică din acest haos: «La ce bun să ai totul, dacă n-ai suflet?»
întocmai, da, lumea hedonistă şi indiferentă, lumea lui je m 'eu foiis,
universul lui ce-mi pasă mie, îndeosebi asta e: plictisitoare şi sterilă. Dacă-i vorba aşa, orice călugăr augustin din Libia — o recunoaşte unul ca Ludwig Lewinsohn - e mai viu decît un întreg cartier de sportivi din New York. Iar viciul e şi el dezolant şi neschimbător; şi, vai, constată Flaubert, nu-i mai rodnic decît virtutea.
Biciuitoare, antrenante, deschizătoare de perspective şi ferestre sunt cele ale gîndului, ale jertfei, ale orbecăirii după adevăr.
Je m 'en fous. Nu-mi pasă, nu mă sinchisesc, mă doare-n cot. Ţara lui Pemod-Vodă. Asta le era deviza: et un Pernod pouv ArthmA9. îi durea în cot, ceva mai jos, de vecini, de părinţi, de ţara lor, de ieri şi de mîine, de Dumnezeu, de orice, erau sătui, plictisiţi, morţi. N-au fost învinşi, Dumnezeu mi-este martor, iar învingătorii lor n-au avut nici un merit: aşteptau - singurul lor sentiment treaz
- să fie, în sfîrşit, liberaţi de povara libertăţii.
Ironia îşi ia revanşa: la capătul inteligenţei lucide stă nerozia oarbă şi
suprarafinamentul dă în gropi. Iar eu mergînd pe străzi: torul e Dumnezeu, eroismul e torul. De aici ţîşneşte izvoiiil farmecului şi al interesului pentru viată, flacăra. Morala, cea batjocorită, e poezia vieţii. îmbuibarea şi frica: 190
mai retrograd nici că poate fi; mai sufocant; obloanele sunt trase, istoria şi avîntul încremenesc.
Merg la operă pentru subiect, delicaţii de ei. Apres moi le deluge*0, acum cred că s-a spus; dar nu de Ludovic al XV-lea, au spus-o toţii
- Desigur că budismul, jainismul, zenul, antropo- şi teosofia etc. sunt mai uşoare decît e creştinismul. In creştinism Domnul e mereu prezent, dar nu impietează nici o clipă asupra absolutei noastre libertăţi. Stă la uşă şi bate. Nu intră nechemat. Iar înainte de a da, întreabă: crezi tu că pot? Nu întreabă dacă
solicitantul e vrednic de a primi, ci dacă e liber de a crede. Şi de răspuns răspunde tot pe măsura libertăţii: fie ţie după credinţa ta.
Creştinismul e cel mai aproape de legea fundamentală a universului: lege care poate fi denumită a contradicţiei {coinddentia oppositontm), a paradoxului, a dialecticii, a bipolarităţii simultane. Cred, ajută necredinţei mele.
— Brice Parain: libertatea provine din incertitudine. Nevoia noastră
occidentală de libertate, caracteristica noastră esenţială, vine de la incertitudine.
Totul, pentru noi, este cum să evadăm din camera închisă şi din infernul dialecticii.
Dacă universul nu-i decît o pulsaţie ritmică de expansiune şi contractare (la o perioadă de optzeci de miliarde de ani?), atunci e un coşmar.
Coşmar serios, nu teoretic, de vreme ce doctrina care şi-a făcut din dialectică un crez, după ce a constatat legea o proclamă totuşi trecătoare şi o desfiinţează în societatea fără clase. A fost şi nu mai e. Iar cine se-ndoieşte, la pîmaie.
Dialectica e infernul. Universul ritmat e coşmarul. Numai că (Hausherr) Dumnezeu nu-i infinitul. Infinitul e un aspect al universului creat. Dumnezeu, persoană, e altceva: e adevărul.
Temei de nădejde.
1969
- Există o singură artă creştină, care nu-i nici gotică, nici romantică, nici barocă, arta de a purta crucea (Franz von Baader).
Problema răului în lume: prima întrebare-încuietoare pe care ţi-o pun cei ce se miră că poţi crede.
Nu există explicaţie concludentă, răspuns categoric.
Dintre toate, cel mai coerent răspuns mi se pare cel dat de Dostoievski, însuşit de Pavel Evdokimov:
191
Dumnezeu a creat lumea inocentă, fără de rău. Dar pe om 1-a creat liber, adică liber de a crea răul, de a-1 introduce în lume. Acesta e riscul pe care şi 1-a luat Dumnezeu prin actul creaţiunii, riscul divin asupra căruia stăruie (aş zice: pe drept cuvînt) Losski în teologia apofatică. Omul a trecut de la ideea de rău, de la posibilitatea răului (ştiut de Dumnezeu ca virtualitate) la înfăptuirea răului.
(Nu înseamnă că răul a preexistat la Dumnezeu, altfel decît 0 ca opus al lui 1
în orice sistem binar; de vreme ce se poate ceva, se poate şi cazul contrariului acelui ceva, adică lipsa lui: flip-jlop. Relaţia dintre rău şi bine nu implică
preexistenta răului la Dumnezeu altfel decît 0 e implicat de 1, negativul de pozitiv, nefiinţa de fiinţă.)
Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creaţie, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam şoptindu-i: „veţi fi ca Dumnezeu"'.
Grăind astfel Satana nu a minţit pe de-a-ntregul: făptura, timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea: răul. Care a contaminat lumea.
Ceea ce şi explică de ce singurul lucru pe care 1-a dus Iisus de pe pămînt în cer sunt stigmatele.
— Manicheiştii, precizează Rene Nelli, nu susţin că există doi dumnezei egali: unul al binelui şi luminii, altul al răului şi întunericului. Asta ar fi, zice, o prea gogonată prostie. Manicheismul (Nelli îl tratează sub forma sa catară) susţine altceva: că prin însuşi faptul creaţiei, al trecerii de la neant la fiinţă se declanşează forţe pînă atunci latente, virtuale. Forţele răului ar fi un fel de inevitabile reziduuri ale creaţiei, un produs de sinteză; în fond, la part du diable51. (Diavolul, în orice trecere de la unitate la binar, fiind zero.) Dostoievski şi Evdokimov: răul nu e o consecinţă necesară - cîtul infinit al unei împărţiri infinite - ci un act liber al omului.
Ruperea, oricum, s-a produs prin trecerea de la unul la doi, la bipolaritate, la dialectică. Sistemele antagoniste ale lui Ştefan Lupaşcu nu sunt şi ele expresia oricărui sistem binar?
. - „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Mat. 22, 21; Marcu 12; 17; Luca 20, 25).
Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugîndu-i şi Rom. 13, cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confundă
religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: „e text!"
Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului - se tălmăceşte: Statului - ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Cînd statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor,
192
