Primele cuprind catastrofe măreţe, dileme, nicicînd înjositoare; un aer clasic le învăluie. Celelalte au parte nu atît de suferinţe cît de beîele, necazuri, complicate neajunsuri. în categoria întîi boalele vor fi: afecţiunile cardiace, tuberculoza, cancerul. Cealaltă duce lipsă de morţi fulgerătoare, de accidente fatale, în ea mişună interminabilele înjosiri cronice: trînji, furuncule, varice, colită, scurgeri, eczeme, urcioare, bube, viermi intestinali. în loc de medicamente radicale, oblojeli; în loc de aspre dureri, stăruitoare sîcîieli. într-o parte: duşmănii şi violenţe. în cealaltă: perfidii, chemări în judecată, şantaj. Ura şi răcnetul
durerii; dispreţul şi văicăreala extenuării: Proverbul francez: diavolul e un obsedat, loveşte mereu în acelaşi loc.
Pentru că ştie ce face: 1) monotomia agravează suferinţa. Sistemul fourierist al fluturării de la o muncă la alta ar duce şi în cazul durerilor la o alinare; 2) monotomia exasperează pînă şi cele mai bune intenţii, oboseşte compătimirea, iscă sila.
Calvarul crucii s-a descompus, ca prisma cromatică: din el izvorăsc ambele mari ape ale încercării: tragicul, derîderea.
Să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat cîmpului de luptă pe care avem a face faţă răului şi modului de provocare ales de Adversar. BUGHI MAMBO RAG
... Glycophylusa, Plaţi tera, Hodrigita, Vlahi temise... Dar explicaţia pe care odă Nandriş picturii exterioare e mai legată de filosojia greacă, de Platou şi Plotin... Mă întîlnesc în 54, tocmai ieşisem de la Canal, cu Demostene Botez, citisem întâmplător, nu ştiu cum, o poezie a lui în „Contemporanul", începea aşa: în grădina ţării mele a sădit un Rus un pom... Comandantul suprem era generalul Cerbace\>, dar comandantul armatei a IX-a era generalul
Tarakanov... Şi se termina: pomul libertăţii-i zice... Madame Tarakanova, la cincizeci de ani, era o femeie încă foarte frumoasă şi a\'ea bijuterii splendide, foarte grande dame... Şi Turcii oranţi, nu merg spre iad, se mîntuie poate şi ei de vreme ce se roagă... îmi dă bună ziua, dar eu: am stat patru ani la umbra pomului dumitale şi am gustat din libertatea lui, aşa că nu te mai cunosc... Ii spune Demetrios lui Marcellus...
1965, toamna
într-o marţi seara, la catedrala Sf. Iosif, slujba sfintului Anton. Cînd ies, trec în clădirea cea mare de alături, urc scări înalte şi dau de coridoare 196
lungi şi curate, cu mulţime de uşi. Nu pare a fi nimeni în clădire, atît e torul de liniştit. După ce, oarecare timp, cutreier astfel întinderile, dau de cineva de-al casei, care mă îndrumează şi aflu camera unde locuieşte fastul meu profesor de franceză, Iosif Frollo, catolic fervent, bănuit de a fi jesuite a robe courte52. De la iezuiţi, aşa cum şi-i închipuie prejudecata populară, luase oare obiceiul de a-şi freca mîinile, zîmbind?
Prejudecata populară judecă după imagini stereotipe - ca cele de la Epinal -
şi nu ştie că iezuiţii au constituit mereu aripa liberală şi progresistă a bisericii catolice; că au predat şi pus în circulaţie ştiinţele pozitive, că predilecţia lor a fost înspre matematici şi astronomie, că în discuţia polemică asupra graţiei au luat partea concepţiei celei mai îngăduitoare pentru om (străşnicia au susţinut-o janseniştii); că l-au susţinut pe Galileu în timpul procesului său - acuzatorii erau dominicanii, nu ei! - aplicînd teoria probabilităţii - creatorii căreia sunt - şi propunînd în mod foarte raţional ca sistemul lui Galileu să fie considerat ca o ipoteză ştiinţifică.
Atunci cînd Henri Poincare va ajunge să scrie în Ştiinţa şi Ipoteza că este
„mai comod" a zice că pămîntul se învîrteşte în jurul soarelui decît că soarele se învîrteşte în jurul pămîntului, cînd se va dovedi mişcarea generală a tuturor
corpilor şi sistemelor cereşti unele în jurul altora, cînd fizica relativităţii va hotărî că între mişcări nu se pot stabili relaţii concepute pe dependenţă decît în funcţie de puncte fixe de referinţă - relative şi ele -, cînd filosofia existenţialistă, prin Camus, va recunoaşte că în fond problema pusă de Galileu şi Copemic e un fleac pentru că adevăratele preocupări majore ale omului gînditor sunt altele: ce e viaţa? ce-i omul? de ce există durerea? cum ajungem la fericire? s-a văzut că
iezuiţii nu greşiseră mult şi nu se pripiseră.
îl găsesc pe fostul meu profesor într-o încăpere lunguiaţă, cu aspect de cameră de pensiune bunicică şi modestă; e în pat, bolnav, dar obrajii îi sunt rumeni şi ochii senini.
îşi aduce cu greu aminte de mine, apoi se bucură izbutind să mă situeze în şirul generaţiilor de elevi şi-1 ajut să refacă o parte a componenţei clasei.
Se bucură şi mai mult cînd îi mărturisesc (de aceea venisem, îmi păru o datorie, un fel de proiectare a unei fericiri prezente asupra unui trecut plin de farmec) că m-am botezat în închisoare (pe unde a trecut şi el). Dar vezi, îmi spune, acolo a fost uşor, greul e aici. Roagă-te, acum, să-ţi păstrezi credinţa.
îl îngrijeşte o doamnă în vîrstă, care-mi aduce dulceaţă.
Deşi înţeleg că profesorul e bătrîn şi bolnav, nu-i desprind nimic ostenit sau blazat pe faţă.
Cînd dau să plec şi sunt la uşă, mă opreşte şi-mi repetă: 197
Nu uita, acolo era uşor, greu e aici, acum. Fii cu băgare de seamă dacă vrei să nu pierzi ce ai primit: Roagă-te mult.
Da. Din ceasul liberării am putut constata din plin cîtă dreptate au teologii catolici facînd deosebirea dintre graţia suficientă şi graţia eficace şi declarînd că
aceasta din urmă ne este necesară clipă de clipă spre a nu cădea; le este necesară
chiar celor înaintaţi în virtute, chiar sfinţilor (se roagă şi ei pentru iertarea păcatelor, nu Inimiliter ci veradter), dannite nouă! Sfînful Filip Neri: Ţine-mă
Doamne, de urechi, că altfel te vînd ca Iuda.
Acolo, Hristos mereu prezent (şi nu mereu cum îl vedea Gyr: „Ce trist era Clirist") şi graţia eficace lucrătoare, tară pauză.
După şocul botezului şi tensiunea închisorii urmează însă ca neofitul ce sunt să nu uite că trebuie să se considere drept o maşină cu feed back, adică singur să-şi întreţină arderea în temeiul materialului combustibil iniţial. Bateria e încărcată pe viaţă. Dar funcţionarea cere autosupraveghere, auto-reglare, ca să
poată avea loc nu numai' în poziţie de încîntare şi entuziasm; ci şi la rece. în clipele cînd nu se mai aude muzica neîntreruptă de care vorbea Charles Du Bos.
Sus e neîntreruptă. Aici însă, trebuie să putem şi fără acompaniament muzical.
(Să-1 parafrazez pe Valery? IIfaut tenter de c'roire5i.)
- Rezumat al unui discurs ţinut colegilor de cameră de la Aiud, după masa de seară, în apăsătorul interval pînă la stingere.
Cine vrea să înţeleagă ceva din esenţele regimului care ne găzduieşte aici trebuie să facă apel la patru oameni de seamă - patru, ca The three just men of
Cordova ai lui Edgar Wallace şi Cei trei muşchetari ai lui Alexandre Dumas.
Ei sunt:
Andersen cu povestea lui despre regele gol. Toată lumea vede, ştie că regele e gol, dar nimeni n-o poate spune. Nimeni nu poate spune că doi plus doi fac patru. Cu încetul lumea se obişnuieşte, se resemnează - şi-i devine cu totul indiferent dacă e sau nu e gol. Cît despre copilul care în povestirea lui Andersen strigă adevărul, în comunism el e cel mai condiţionat, prudent şi grijuliu să nu vorbească ce nu trebuie.
Jules Verne şi romanul rachetei lansată spre luna. Racheta nu ajunge pînă la ţintă şi se transformă în satelit al ei.
Fantezia lui Jules Verne exprimă tragedia comunismului: pornind de la ideea că scopul scuză mijloacele, uită pe drum de scop şi preface mijloacele teroriste (menite a fi temporare) în scop şi instituţie.
Koestler a pus problema în întunecime la amiază iar Victimele datoriei de Eugen Ionescu prin scena finală (avalez, mastiquez...) redă
