227

A nu uita că fraier în româneşte vine de la germanul Frciherr, adică om liber. Omului liber (în cavalerism se confundă cu nobilul) îi pasă prea puţin dacă

a fost şmecherit de un mişel.

Bucureşti, 1935-1936

Manole despre tradiţie şi progres: O fi fost el Condorcet revoluţionar, însă

nu era lipsit de bun simţ, progresul nu-1 concepea în afara cercetării experienţelor trecute şi a legăturii cu istoria. Citeşte-1 (slavă Domnului, biblioteca Fundaţiei Carol este deschisă toată ziua), vei vedea că se exprimă la fel ca Ortega: progresul nu se poate realiza decît ştiind ceea ce a fost, spre a nu cădea în aceleaşi vechi erori. Eu îl respect nespus de mult pe bunicul meu şi trebuie să-1 pot înţelege cu totul pe bunicul meu. Dar el trebuie să mă poată

înţelege pînă la un anumit punct şi apoi să nu mă poată totuşi pricepe. Ăsta e secretul tradiţionalismului.

Tradiţie şi progres înseamnă că sunt lucruri pe care el să nu le înţeleagă, iar eu da - adînc. Cu toate acestea, dacă el ar fi trăit o sută de ani s-ar cuveni să le poată înţelege, fiindcă acele lucruri pricepute şi gustate de mine nu sunt perversităţi şi deviaţii, ci continuarea liniei începute. (Ca şi cum progresul ar fi o linie dinainte trasată.)

— Manole îl admiră grozav pe Guizot.

Uite, dacă spre pildă Guizot ar reveni în lume ar trebui să regăsească

absolut neschimbate şi absolut intacte: noţiunile primare ale sufletului omenesc; dispozitivele de bază ale civilizaţiei; principiile moralei.

Acestea au caracter static şi permanent. Nu sunt în devenire. Odată aflate, odată sădite, se păstrează. Progresul constă în menţinerea lor, ba chiar în transformarea lor în şi mai" Statice,~şi -mai indiscutabile, şi mai absolute reguli.

Ar trebui să se afle şi în prezenţa a ceva nou şi de neînţeles pentru el: poezia lumii modeme, estetica, sensibilitatea, farmecul şi melancolia ei. Pe acestea le pricep eu, el nu.

Ar trebui să mai găsească la un grad altul decît al epocii lui, la un grad mai înalt, termometrul progresului. Să fie adică ordinea şi libertatea mai puternice decît în vremea lui.

în toate însă el să se poată repede pune la curent şi la punct, retacînd drumul parcurs, fiindcă acel drum e drumul logic şi firesc al progresului care nu orbecăieşte, ci merge pe linia trasată, merge mai departe însă in aceeaşi direcţie.

228

Şi trebuie să nu ne jucăm de-a cuvintele! Uite. camaraderia e doar pentni oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbaţi şi femei căliţi în morală. Dar ei zic camaraderie şi înţeleg desfrîu. Au schimbat numele, nu relaţia. Păi desfrhi! e de cînd lumea şi nu constituie nici o noutate, nici un progres. Pe cînd

camaraderia - caie-n primele clipe l-ar mira pe Guizot - e o noţiune progresistă.

Bucureşti, 1931

Manole despre necesitatea de a practica religia în care suntem născuţi: Cu lehova, dragă, eu sunt în raporturi reci, dar onorabile. Uite ce spunea Alberti, florentinul: le spune burghejilor cetăţii să meargă cu ostentaţie la biserică; nu din religiozitate să meargă, ci ad pompam, ca să se deosebească de cei ce joacă la loterie, de aventurieri, de capitaliştii nedemni.

Trebuie, fîrtate, să dominăm de undeva istoria şi viaţa, tară a ieşi din ele. Ne trebuie o perspectivă a demnităţii: sa facem prin urmare, cu mult calm, gesturile hieratice izbăvitoare apte să asigure perpetuitatea umană şi onorabilitatea, să ne deosebim de toţi derbedeii: să mergem la biserică, adică la templu. Nu mergem la templu din misticism, ci din ostentaţie, în calitatea noastră de oameni moderni şi mîndri.

De ce vom face gesturile hieratice ale religiei în care întîmplător ne-am născut? Pentni că, deşi individuale, au intenţionalitate socială, sunt gesturi colective exprimate individual. Şi de ce sunt izbăvitoare? Pentni că dau omului conştiinţa valorii sale proprii, subsumînd-o fluxului istoric. Şi sunt absolut necesare fiindcă sunt modul exterior prin care ne afirmăm bunele relaţii cu Dumnezeu. Dumnezeii fiind personificarea părţii superioare a fiinţei noastre, şi a elitei sociale. Gesturile hieratice exprimă aşadar ce este mai presus de brîu in noi, sunt izvor de onorabilitate. La templu cu noi. Şi nu discret, nu modest: ostentativ!

Bucureşti.

Manole despre revoluţii: cum se face că numaidecît după 1789. adică după

început şi Victorie, se dezlănţuie reacţiuuea? Pentni că democraţia a dat drumul celei mai teribile dintre forţele reacţionare: maselor. Şi de ce au izbucnit curînd războaiele? Pentru că. după cum

229

spune Sorel, pacifiştii sunt cei mai buni asociaţi ai „negustorilor de tunuri."'

- Nu aruncaţi mărgăritare porcilor, zice lumea. Dar textul evanghelic este mult mai dur şi mai trist: „Nu daţi cele sfinte dinilor nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor; ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcîndu-se, să vă sfîşie pe voi" (Mat. 7, 6).

Ni se atrage atenţia: făptuirea binelui este o acţiune riscantă; nu numai că de cele mai dese ori e degeaba, dar şi poate antrena pe săvîrşitor în primejdii de moarte.

Paris, 1937

în cartea mai veche a lui Henri Franck, scrisă înainte de război: „Dacă noua repartizare a muncii pe care o va face orînduirea socialistă n-ar avea drept consecinţă decît să micşoreze puţin mizeria materială a oamenilor, dacă n-ar introduce în viaţă, odată cu niţel mai multă dreptate reală, un idealism nou, înnoirea producţiei, întinerirea artei, dacă n-ar împrăştia în inima oamenilor un entuziasm la fel de arzător ca cel care i-a însufleţit pe creştini, pe grenadierii lui Napoleon şi pe revoluţionarii ruşi, ar trebui să deplîng mina civilizaţiei burgheze şi să mă tem de o întoarcere la barbarie.. Mi-e teamă, mă îngrozesc... Dacă

poporul nu se mai însufleţeşte pentru lucruri ca Afacerea Dreyfus, ca răscoala

poloneză, ca suferinţele Alsaciei, ca revoluţia rusă, dacă se mărgineşte la un marxism steril, la un materialism urîcios, atunci îl dispreţuiesc şi mi-e frică de el.

Dacă nu mişcă decît pentru pofte, pentru invidie şi ură... dacă nu-i gata să-şi dea viaţa... s-a zis cu toate... Şi din nefericire... frică-mi este că aşa va fi... atunci strădania poporului va avorta deoarece eroismul trăieşte numai prin rîvnă şi cutremurare."

1964

însemnătatea nemărginită a sentimentului de incertitudine. Tot una cu angoasa. Nu ştiu. Pînă în clipa în care îl primim pe Hristos nu ştim ce-i cu lumea.

Şi după aceea: nu ştim ce va fi cu noi, la sfîrşit. Angoasa e semnul speciei umane, numărul nostru cromozomic pe plan psihic.

- Dumnezeu Tatăl ne-a dat pe Moisi şi pe prooroci; Hristos ne-a dat Revelaţia şi Evangheliile. Dar hotărîrea, de fiecare dată, pînă la urmă

230

tot noi trebuie s-o luăm. Hans Fallada: tot omul moare pentru sine.

Hotărîrea e tot atît de însingurată ca şi moartea.

• Hristos ne ajută prin Cuvîntul său, dar ne lasă liberi a decide. Şi cum decidem? Avem la îndemînă două puteri: învăţătura Sfintei Biserici şi dreapta socotinţă, care-i act de libertate potrivit definiţiei lui Denis de Rougemont: libertatea nu-i un drept, e un risc pe care trebuie să-1 asumăm.

Suntem ajutaţi, sfătuiţi, miluiţi, călăuziţi: dar la sfirşit, tot eul vorbeşte, adică tot duhul, care e liber.

O frază cu totul creştină a lui J. P. Sartre: „Important nu este să spui: Iată ce au făcut din mine, ci: Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din mine."

Iulie 1966

Cu dr. Al-G. despre Europa şi Asia.

Eu: Principala însuşire a civilizaţiei-culturii occidentale este caracterul ei de generalitate, se adoptă uşor şi se adaptează oriunde. Celelalte civilizaţii şi culturi, oricît de sofisticate, sunt mai regionale; China şi India îşi pot însuşi cultura albă

incomparabil mai iute decît Europa pe a lor.

Nu-i chiar înlesnirea aceasta semn de inferioritate'? Nu, sunt cazuri cînd uşurinţa, departe de a semnala superficialul, relevă o graţie, graţia fiind după

Alain economia mijloacelor.