Tocquieville, Guizot, Royer-Collard, de Broglie, Prevost Pnradol. nu mai ştiu cîţi lorzi judiciari şi cîţi constituţionalişti, conform principiului tău că dacă

nu putem frecventa aristocraţia, măcar în camera lorzilor ori printre doctrinari şi senatori romani s-o căutăm; tu, ani numeroşi înainte de Raymond Aron, ai ştiut şi mi-ai dovedit că opiumul intelectualilor se numeşte socialism; m-ai rupt de sub influenţa neghiobiei înfumurate şi iluziilor oarbe ale presei din Sărindar; mi-ai înlesnit să înţeleg ceea ce mai toţi care astăzi trăiesc în aceeaşi parte a lumii ca tine nu pot înţelege, ei care se zbat din răsputeri să ajungă unde suntem noi cei de aici.

Cu multă răbdare ai îndurat capriciile mele de copil crescut în răsfăţuri, prejudecăţile mele de client exclusiv al tarabelor cu volume franţuzeşti, la .modă.

Mi-ai dezvăluit tăriile spaţiului dunărean şi, dezvăluindu-mi-le, m-ai convins să

iubesc şi m-ai încredinţat pămîntului unde m-am născut. Şi cum de-am cutreierat restaurantele de prin Văcăreşti cu sioniştii cărora le trînteam că niciodată nu vom fi cu ei, dar că ne plac fiind oameni dintr-o bucată şi neplecaţi prostiei! Şi cit de bine am petrecut la Duque în piaţa Rosetti proiectînd istoria parlamentarismului român; ori scriind împreună, făcînd cele mai neconlormiste afirmaţii (neconformiste faţă de mediul în care trăiam, de fapt tu le numeai liberal-conservatoare)! Şi ce frumos ne pregăteam de examene în fundul grădinii de pe lîngă strada Vaselor, sub nuc, spre vară, cînd maică-ta, la înserat, admirînd, dar şi dispreţuind niţel atîta rîvnă şcolărească, ne aducea apă rece şi dulceaţă de trandafiri.

Ne-am înţeles mereu şi ne putem încă înţelege, deşi eu am apucat-o pe calea fetelor lui Moses Mendelsohn, de care rîdeai. Am fost în locuri unde tu nu ai fost, într-un soi de imponderabilitate. Orice efort de închipuire e zadarnic. Oricît de bine intenţionaţi şi de ştiutori ar fi cei de la Houston, în imponderabilitate ei n-au fost. De-a surda discută cei ce n-au fost cu cei ce au fost în imponderabilitate. Să

nu cădem în ridicolul unui dialog între surzi.

Bucureşti, 1971

Păcatul împotriva Sfintului Duh: cel care nu se iartă.

Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru - care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu

o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urindu-1 şi baljocorindu-1, reducîndu-1 la rang de nhicct.

249

adică tratîndu-1 ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atît de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?

Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că

răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului.

Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că ..justiţia e o formă a luptei de clasă" şi procesele cu „mărturisiri complete", unde omul e pus să se terfelească

singur pînă la capătul nopţii (luda îl vinde pe Hristos noaptea, la capătul căreia ne duce şi Celine) unde trebuie să ajungă să-i fie scîrbă de el însuşi şi să se urască

de moarte (astfel încît viaţa pe care şi-a salvat-o prin trădare să nu mai preţuiască nimic), unde trebuie să-şi dea seama că a coborît pînă pe treapta cea mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul — şi se leapădă de libertate -, unde nu mai poate nici să iasă din sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate punţile cu lumea stihiilor, nu constituie ele pilda vie şi întreagă a misteriosului păcat, singurul pentru care lsus spune lămurit că nu poate fi iertare?

Sau ce au făcut ofiţerii vasului american din Atlantic predînd Ruşilor pe marinarul lituanian care izbutise să se refugieze pe bordul navei lor'.' Au chemat pe Ruşi pe bord şi li l-au înmînat. Ca pe un obiect. Ruşii au început să-1

omoare în bătăi încă de acolo. Marinarul urla şi se ruga să nu-1 predea. L-au predat.

Preşedintele Nixon - (Franz-Ferdinand, el, a fost mai indignat aflînd că nu i s-a dat colonelului Redl - trădător şi spion dovedit - posibilitatea de a se spovedi şi împărtăşi înainte de moarte) - a luat unele vagi măsuri de ordin administrativ şi au fost şi câteva demisii. Dar sunt convins că Dumnezeu n-a privit lucrările cu atîta nepăsare. (Şi cine va primi un prunc cu acesta în numele Meu, pe Mine Mă

primeşte. Iar cine va sminti pe unul dinlre-acestia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atîrne de gît o piatră de moară ţi să fie scufundat in adfncul mării). Hristos e blînd şi smerit cu inima, dar în timp a fost om şi El, întreg, şi măcar o dată L-au scos din sărite şi pe El, cînd a şi pus mîna pe bici şi a izgonit pe zarafi din curtea Templului (Mat. 18, 5).

Scena aceasta atroce de pe vasul american, unde cruzimea, răutatea şi oarba imbecilitate (care-i păcat\) se amestecă în vîscoase părţi egale, nu se poate să

nu-L fi răsculat şi pe Hristos Cel din Treime, care acolo sus îşi mai poartă

stigmatele şi — o ştim bine — se pricepe uneori să şi pedepsească. Vai şi amar, prin urmare, de căpitanul, ofiţerii şi mateloţii aceia; unul n-a protestat, n-a înălţat glas, n-a schiţat o mişcare şi nu şi-a dat foc; vai de ei şi de toţi cei ce -

vorba lui Kierkegaard - încap în inimile Dumnezeului celui viu.

250

(Pentru expresia „Dumnezeul cel viu" am eu o părere a mea: că nu e numai veşnicul Creator, ci şi Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, adică al viilor şi nu al morţilor, - adică cel pe care-l interesează ce fac viii -, ci şi Hristos răstignitul în care freamătă şi-n cer amintirea făţărniciei nemiloase, a prostiei

biruitoare şi a răutăţii funcţionăreşti din lume.)

- Cîteva ore puteau în orice caz aştepta Americanii de pe vasul din Atlantic: să 11 cerut părerea preşedintelui comandant suprem al armatei. Graba. Graba imbecilă de a pune orbeşte in aplicare „dispoziţiile". Aceeaşi grabă ca în recomandarea lui Caiafa - şi aceeaşi ipocrită invocare a preeminenţei interesului general asupra dreptăţii individului.

Nelson la Copenhaga, ofiţer disciplinat şi el: şi totuşi nu s-a supus ordinului.

Nu 1-a văzut. Un prinţ de Homburg abil şi înzestrat cu simţul humorului. (Tot ideea mea: că nu e negreşit nevoie de eroism şi jertfă, ci numai de a nu face zel, a nu te grăbi şi a fi niţeluş-niţeluş de tot -abil. Căci abilitatea poate fi pusă şi-n slujba Binelui, Binele nu respinge nici un slujitor. Există şi o fimis pia7*.)

- Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare şi ajuns la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy. Cît de liber suflă duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui activist mai întîi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist şi posesor al unei prea frumoase perechi de mustăţi vrednice de un falnic FeldwebeP4. înlăuntrul omului ăstuia cu figură tipică de solgăbirău ori de domn notar ardelean (parcă în Zaheu nu? ori în vameşul Levi ori în sulemenita Magdalenă ori în toţi pescarii aceia de bună seamă buiduhănoşi?) se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfirşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul. Nu mai vorbeşte la postul de radio un om politic cinstit, vorbeşte un inspirat, care a înţeles.

Şi urmează trădarea. Transfiguratul e vîndut de către cei care-l găzduiau (ambasada iugoslavă de la Budapesta). Marile puteri nici una nu ridică un deget pentru cel dus la jertfire. Pînă la urmă ne amestecăm şi noi, în toată această

murdară tărăşenie şi ne pătăm mîinile cu sîngele nevinovatului primindu-l pe teritoriul ţării (al ţării unde mai venerată

251

decît oricare alta e sfînta lege a ospitalităţii) şi învoindu-ne să fie luat, pornit şi ucis. Să nu fie sîngele lui asupra noastră şi a fiilor noştri!

Asemenea fapte se apropie de a lui Iuda, la scara umana (vorba lui Leon Blum). Cînd s-au certat dealtfel comuniştii între ei, n-au şovăit să recurgă la hulita onomastică a creştinilor spre a-1 caracteriza pe Tito, brusc ajuns întrupare a lui luda.

- înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului sfint pentru că e des-personalizare. Obligîndu-1 pe acuzat să recunoască, să-şi denunţe prietenii, să-şi ceară pedepsirea, să se murdărească şi compromită iremediabil, i se ia sufletul. Acesta e sensul expresiei asiatice: a pierde faţa. (Faţa, chipul divin.) Demonismul face şi el progrese, doar n-o să stea el singur în afara evoluţiei: înainte victima era torturată şi omorîtă. Acum i se ia şi duhul, să rămînă -

spiritualiceşte - jupuit de viu. Ca Peter Schlemihl tară umbră. Dar trupul fără

suflet ce nume poarta? Numele de cadavru, înainte de a fi fost executaţi, cei ce-şi pierduseră faţa la procesele cu mărturisiri complete, au fost cîtva timp — în intervalul pînă la punerea în aplicarea sentinţei - au fost, cu adevărat, nişte cadavre vii.

Gherla, camera 77 de carantină

Cum a fi fost în celula lui Monte-Cristo nu ştiu. Dar în puşcăriile pe unde trec numai de tăcere nu dau şi numai în mormînt nu am senzaţia că sunt.

Ci o agitaţie neîncetată, mai rău ca în America în metro. Taylorism.

Secunde numărate, nanosecunde! Coşmarul timpului fractionat, folosit pînă la demenţă. Şaptesprezece ore pe zi. Douăzeci şi cinci miliarde două sute milioane de nanosecunde. Mereu, mereu altceva.

Tortura temniţei subterane, obscură şi umedă. în care eşti dat singurătăţii şi uitării în fundul unei gropi. Dar şi a celulei supraaglomerate, iureşite cu

„program continuu" şi supraveghere de fiece clipă, unde liniştea e la fel de fantezistă ca ielele şi balaurii.

De asemenea păcatul lenei, dar şi al contrariului ei, al extremei celeilalte: neastâmpărul, forfota, obsesia întrebuinţării timpului. Istovirea. Graba.

Căluşeii diavolului. Hora drăcească din Setea şi Foamea. Hristos, însă. ce tăgăduieşte? Odihna. Ce ne lasă? Pacea.

252