suntem şi ar trebui să fim, ceea ce am ajuns a fi şi suntem meniţi a fi, nu sunt contrastate mai sfîşietor, nicăieri jocul fără de sfîrşit castel-cîrciumă, mîrlan-senior, om-demon sau om-înger nu se desfăşoară într-un ritm mai dătător de fiori.
1965
Traducerea lui Don Quijote în româneşte (E. Papii, I. Frunzetti) îngăduie o adîncire a tîlcurilor atît de extraordinare ale cârtii.
Ca şi traducerile lui Murnu. De ce (întrebarea e a lui Lovinescu), tradus în româneşte, Homer e mai viu, mai savuros şi mai netransformat decît în alte limbi? Fiindcă româna păstrează o mireazmă telurică pe care altele au pierdut-o de nu se mai ţine minte cînd. Românei, ca atare, i se potriveşte spusa despre Nicolae Filipescu: singurul boier care miroase a cojoc ţărănesc.
Traducerile franceze prin care atîţia cititori români s-au furişat pînă în preajma lui Don Quijote sunt reci, sulemenite, graţioase, dar mecanice; subjonctivele sunt somptuoase, dar tertipurile stilistice sterilizante.
Limba română, prin opoziţia dintre elementele latine şi orientale, precizează paralelismul, răsfiînge în oglinda grăirii dualitatea Don Quijote -
Sancho Pânza, amplificînd-o, aducînd în grosplan bipolarismul firii omeneşti tară a fi nevoie, ca în alte limbi, să se meargă la trivialităţi.
Cavalerul o dă mai pre latineşte, iar scutierul foloseşte tot ce este balcanic, turcesc, levantin, fanariot. Astfel ruptura e şi mai intensă, pe cînd eroul apare mai puţin departe: sărman ca Dionis, nebun cum e Călin, nobil deopotrivă ca Luceafărul, poznaş ca Nastratin, frate mai mare cu Păcală şi Pepelea, e însuşi omul pe care Hristos îl cheamă să iasă din sine şi să cuteze a fi, a redeveni el însuşi cel de la început. Re-înnobilarea, re-îndumnezeirea omului şi a lumii, iată
scopul predicăni Evangheliei, iată şi tema din Don Quijote.
239
Aprilie l%()
Partea cea mai groaznică a proceselor in care acuzatul mărturiseşte şi recunoaşte totul este că nouăzeci şi cinci la sută din faptele incriminate corespund adevărului.
Atît doar - că nu sunt criminale.
De aceea s-au lăsat înşelaţi juriştii occidentali: obişnuiţi cu formele clasice ale proceselor, ei au cercetat conformitatea dintre declaraţii şi fapte, fără a se mai întreba dacă faptele sunt şi criminale. Erau atît de convinşi, li se părea atît de evident ca faptele incriminate să fie infracţiuni, încîl au considerat lucrul ca de la sine înţeles. N-au re\ izuit axiomele.
Ce ni s-a imputat nu era fals. Cetisem cărţi de Mircea Eliade, de Emil Cioran, de Eugen lonescu. Mersesem des la Tr. să bem ceai din serviciul
Rosenkaralier, să pălăvrăgim şi să ne mai descărcăm sufletul. Rajk, ce-i drept, se văzuse cu Tito: de ce oare şeful unui guvern nu s-ar fi dus în vizită la şeful unui stat vecin şi aliat?
Mult mai puţin gra\ ă ar 11 fost condamnarea pentru fapte inexistente. Ar fi fost o simplă eroare judiciară; au mai fost. Giraudoux: naufragiul Titanicului a
fost o nenorocire blinda, intra în ritmul vieţii, ultima bună înainte de 1914 cînd începe neaşteptata, originala catastrofa. Soljeniţîn (ori Pastemak): cînd a izbucnit războiul în 1941 oamenii au răsuflat uşuraţi: ieşeau în sfirşit din fantasmagoria teroarei pentru a păşi din nou pe făgaşul normal al unei vechi nenorociri omeneşti. Jules Romains, văzuse, Kafka prevestise: politia pentru oamenii cumsecade. Anticreştinismul ce face? Generalizează păcatul, acum toţi sunt în stare de vinovăţie permanentă, nu mai eşti osîndit pentru ceea ce ai tăcut, ci pentru ceea ce eşti.
1968
Concepţia arhitectului Nicolas Schoffer despre artă (emoţia artistică poate fi realizată de-a dreptul pe cortex, tară a mai fi nevoie de intervenţia unor mijloace estetice) nu este un mod de a exprima extazul religios?
Opera de artă asigură o stare cu totul asemănătoare isihiei (Linişte + Pace Sufletească + Fericire, adică un LPSF duhovnicesc, parale] formulei de bază
CHON69 din viaţa organică.)
- Mano le:
Ortega ne învaţă să nu facem „moralei nouă" onoarea de a o considera drept o nouă morală. „Morala nouă" nu există, e numai titlul pe care 240
omul-massă îl dă imoralismului său, dorinţei de a nu mai avea nici o îndatorire, de a nu se mai supune nici unei reguli.
Drepturi fără datorii, mă, e ca şi cum ai vrea lumină tară întuneric şi mămăligă tară mestecau. Dreptul şi datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil.
- Ortega (în preajma celui de-al doilea război mondial): oamenii de astăzi iau atitudini tragice şi se joacă de-a tragedia deoarece cred că lumea de astăzi nu mai e cu putinţă.
Seamănă cu copiii răsfăţaţi care-şi permit de toate pentru că ştiu că nu riscă
nimic, care emit cecuri tară acoperire pentru că va interveni pînă la urmă
familia şi va plăti. Dar tragedia e cu putinţă.
Războiul şi întâmplările ulterioare au confirmat spusele lui Ortega. Acum tragedia s-a banalizat, face parte din mediul înconjurător, e un element şi ea în ecologie.
Adevărul despre imediatitatea tragediei 1-a relevat de la început creştinismul. De vreme ce Mîntuitorul a murit pe cruce, plătind cu sînge şi cu moarte pentru noi, nu încape îndoială că la baza tainelor ce ne împresoară e ceva tragic. învierea e bucurie, dar Gabata, Calvarul şi Golgota nu ne îngăduie a pierde fie şi o clipă din vedere tragedia.
Pascal n-o pierduse: Ultimul act e sîngeros oricît de frumoasă ar fi fost comedia; i se aruncă în sfîrşit omului ţarină pe cap şi asta-i încheierea. BUGHI MAMBO RAG
...A, ui lai, Ilispano-Suiza, marcă buna, apare în cartea lui Pierre Frondaic, L'homme ă I'Hispano, tînărul acela care se sinucide pentru ca a
minţit-o pe iubita lui că-i om bogat, iar el era un biet pirlit care luase cu împrumut maşina unui prieten... Dar cofetăriile! Cea. mai bună din toată Iară
era fără îndoială Embacher de la Făgăraş, aş pune pe urmă pe Dîinboviceanu la
Cimpulung, Manzavinatto la Galaţi, Flagner la Braşov, Avgherinides la Bahic, la laşi erau două, Tujli şi Georges, deopotrivă de hune... Dar cu nuvelele lui
Negrtfzzi şi Odobcsc.it ce faci? şi cu Interior de Fînteneru, cu Fata moartă de
Missir?... La Bucureşti marele maestru a fost unul singur, Marinescu de la Orange Ih bulevardul Pache, apoi Verdun. lucrase la Capsa, neîntrecut în cremele de castane... Cel mai bun păstrăv, s-o ştii de la mine. e cel afumat în cetină de brad... Urzică e ort ie, fireşte... Ii spune Demetrios lui Maiccllus...
— Că nu-i atît de simplu, că totul nu-i pe fond roz. că la început vă fi fost o catastrofa, ceva cumplit, o dovedesc suferinţele şi cruzimile: de 241
