Pe Sainte-Beuve critic nu pun mare preţ; poeţii lui preferaţi sunt Lebrun şi Calemard de La Fayette. Cu privire la Stendhal, Balzac şi Baudelaire a scris cu foarte mari rezerve şi ironii. Dar a fost un istoric de seamă şi pătrunzător.

291

Oricum, la un moment dat cred că ajunge pe culmi: cînd ia apărarea doamnei Roland, acuzată de teatralism pentru că înainte de a se urca pe eşafod a exclamat uitîndu-se la statuia Libertăţii: Cîte crime se comit în numele tău!

Teatralism? zice Sainte-Beuve. Desigur, pentru că executările în timpul revoluţiei franceze aveau un caracter teatral. Osîndiţii erau duşi în căruţe de la temniţă la locul unde se înălţa ghilotina; transportul se efectua ziua-n amiaza mare şi celor sortiţi morţii le era îngăduit să ia atitudine, să-şi arate curajul (ori teama - ca biata doamnă du Barry, ca bietul Camille Desmoulins), să vorbească.

Decapitarea avea loc într-o piaţă publică, mulţimea spectatorilor se înghesuia pe bănci aşezate amfiteatral.

Acuzaţia adusă unei femei curajoase îl scoate din sărite pe Sainte-Beuve care - cuprins de o sfîntă şi nobilă indignare şi (vorba lui Racine) de o mînie legitimă - se adresează criticilor exigenţi: lăsaţi, domnilor, data următoare are să

se poarte mai bine!

Exigenţii stau cu ochii aţintiţi asupra drepţilor şi oamenilor de ispravă, pîndindu-le necruţători cea mai mică abatere. Canaliilor sunt gata să le treacă

orice cu vederea, să le găsească neîncetat scuze.

Gherla, 1963

Conversaţie cu colonelul Traugott Br. Formula lui Nietzsche - Jenseits von Gut und Bose^ - nu este, îi spun, decît repetarea unui adevăr creştin de mult ştiut, asupra căruia a stăruit cu deosebită pricepere Meister Eckhart în secolul al XlV-lea. Dumnezeu e dincolo de toate celelalte noţiuni ale relativităţii noastre.

Meister Eckhart speria călugăriţele din Colonia - şi-şi scandaliza superiorii

- începîndu-şi predicile cu fraze ca: Dumnezeu nu e bun, Dumnezeu nu e drept, Dumnezeu nu e necuprins, Dumnezeu nu e puternic. Urma o pauză de consternare, iar după aceea fraza era reluată: aşa cum nu e nici rău, nici nedrept, nici mic, nici slab; Dumnezeu stă dincolo de aceste subîmpărtiri. (Prosper Merimee în Cronica domniei Iui Carol al IX-lea a imaginat o situaţie asemănătoare, dar în stil glumeţ: pariul pe care-1 cîştigă un predicator exclamînd pe ton de injurie la începutul cuvîntării sale: „sîngele şi moartea Hristosului!") Formula nietzscheană a fost interpretată în sensul că ne este permis să fim răi. înseamnă că n-a fost măcar citită cu atenţie. E o invitaţie la starea unde nu mai există nici binele, nici răul, după cum în acea „regiune" nu mai pot fi concepute în nici un chip bipolarităţile, dualităţile, contradicţiile.

292

Acolo unde nu există (încă nu există ori nu mai există) ştiinţa binelui şi răului, stăpîneşte bunătatea pură a lui Dumnezeu şi a primelor zile ale creaţiunii.

Cît de greşit este să poţi crede că dincolo de bine şi rău ar fi permanentizarea şi definitivarea unuia din cei doi termeni. Pe tărîmul acela binele e unul şi e absolut. Acolo ajung cei doi eroi ai Cavalerului Ordinului Santiago, tatăl şi fiica, în piesa lui Montherlant, conto-pindu-se în Unul.

Cum mi-aş închipui, exprimată în termeni lumeşti, o asemenea stare? Prin muzica lui Mozart, care şi ea nu e nici tragică, nici veselă, ci graţioasă şi euforică, nedespărţită, neştiutoare. Şi în orice caz nu prin rămînerea printre răbufnirile dublului teren predilect al răutăţii: mahalagismul şi zavistia.

1969

Kisiakov, personajul unui roman de Henry Troyat, duce pînă la capăt raţionamentul ereticului Marcion (Dumnezeul din Vechiul Testament, Tatăl, este de fapt zeul răului).

Fantasmă de manicheism absolut: răul, ca şi binele, este de esenţă divină.

Vrînd să alunge răul din creaţiune, Hristosul 1-a trădat pe Dumnezeu care, furios, s-a bucurat de răstignire, de umilinţele şi de suferinţele lui Iisus.

Dumnezeu, creatorul lumii aşa cum este ea, nu-i tot una cu blîndul prooroc voitor de o lume din care să dispară tot vicleşugul. Tatăl a tăcut şi n-a intervenit pentru că îl ura pe crucificat, lăsîndu-1 să moară în chinuri.

într-atîta ni se pare nouă oamenilor de bizară ideea iertării încît Zola în romanul său Madeleine Ferrat susţine că Hristos poate ierta, dar Dumnezeu Tatăl nu; şi că pînă la urmă tot suntem aspru pedepsiţi pentru ceea ce am făcut, măcar de ne-am căit. La Tatăl nu ţine căinţa!

(Marele umanist, umanitar şi progresist Zola!)

293

Jilava, Gherla, Aiud

.. Teologia exprimă slăvea noastră mai bine decit zoologia."

Emil Cioran

Două nume stîrnesc interesul tuturor celulelor prin care trec. Sunt în măsură

să dau informaţii despre Teilhard de Chardin şi Eugen lonescu, ale căror opere le-am citit în întregime datorită lui Dinu Ne.

Cu privire la BUgen lonescu reacţiile sunt două: simpatie şi curiozitate la tineret şi aversiune indignată la oamenii în vîrstă. Costache Bursan, care-mi arată

multă afecţiune, după ce-i povestesc una din piesele citite, se răsteşte la mine supărat foc. Mă face cu ou şi cu oţet. Degeaba îi arăt că nu sunt (vai!) autorul piesei, ci numai povestitorul, degeaba invoc afişul din hanurile farwestului: „Nu trageţi în pianist", conu Costache rămîne îmbufnat timp de trei zile, iar după ce se împacă mă roagă „să nu mai colportez asemenea orori."

(Păţesc şi mai rău cu părintele M. cînd rezum într-o seară caldă, la Jilava, Bra\>e New World de Huxley. A durat pînă ce l-am putut convinge că nu sunt partizan al zămislirii în eprubetă a copiilor. Părintele M. e un om bun şi înţelegător; mai tîrziu, surîzînd, mi-a spus că-i pare rău; dar cu profesorul Petrescu, un fost cuzist, am avut de furcă din pricina Fermei animalelor a lui George Orwell în care, zor nevoie, ţinea să vadă opera masonilor!) Virgil Bit., Mihai F., I. Bod., Gh. de la Ţară şi o mulţime de alţi tineri mă

ascultă cu atîta atenţie şi bună dispoziţie cînd îl prezint pe Eugen iOnescu îneît îmi dau şi mai bine seama de valoarea autorului şi de puterea lui de a exprima spiritul epocii noastre.

Povestesc din lonescu: Cîntăreaţa cheală, Jacques ori supunerea, Scaunele, Lecţia, Amadeu ori cum să te descotoroseşti de belea, Victimele datoriei, Rinocerii (pe care-i citisem cîteva zile înainte de arestare).

în convorbirea dintre soţii Martin în Cîntăreaţa cheală („Ce coincidenţă, ce coincidenţă...") desprind o foarte savantă construcţie, mi se pare incontestabilă

analogia cu o fugă de Bacii. Un foarte bun specialist în muzică îmi dă dreptate.

După cum e firesc, stărui asupra Victimelor datoriei, care este istorisirea unei anchete. Tinerii ascultă fermecaţi, ba şi ceilalţi sunt prinşi. De multe ori, între zidurile vechi ale Jilavei, Aiudului şi Gherlei, un eterogen şi neaşteptat public în zeghe aplaudă piesa aceasta a lui lonescu mai abitir - probabil - decît publicul (în haină de seară??) de la teatrul La Huchette. De aceeaşi atenţie se bucură

lluis-Clos de Sartre şi Procesul lui Kafka, ambele pline de putere 294

profetică şi făcute parcă anume spre a fi povestite în locuri ca acela în care ne aflăm. Pe Kafka şi Sartre îi ascultă cu interes şi bătrînii. (Conu Costache nu mai spune că sunt „prostii şi sfruntate porcării".) Dreptatea cere să spun că şi dintre adulţi unii se arată receptivi faţă de Eugen Ionescu. (Avocatul D. Vgl., bunăoară, caracter dificil, om ciufbt, ascultător pretenţios, deîndată se înclină

fără rezerve. E şi mare wagnerian şi nietzscheist.)

Reacţiile faţă de Teilhard de Chardin sunt mai nuanţate, vîrsta nu mai e un criteriu despărţitor. Preoţii catolici sunt discreţi, ortodocşii nu-1 resping. O dată

mai mult se manifestă atitudinea degajată a ortodoxiei în raport cu ştiinţa: o lasă

să-şi vadă de ale ei. (Desprind aici şi niţică înţeleaptă desconsiderare: ce importanţă au descoperirile lumeşti! Pe cînd la catolici se vădeşte o îngrijorare legată de rolul imens pe care-1 joacă materialitatea, politica în catolicism -

justificată şi ea: de vreme ce Dumnezeu a creat lumea şi a lăsat-o să-şi chivernisească treburile, cine să se ocupe de ele de nu oamenii şi în special cei mai calificaţi dintre ei?)

Din discuţiile purtate reţin cîteva puncte:

a) trecerea, prin evoluţie, de la simplu la complex pare a fi o realitate incontestabilă. E vorba de o evoluţie cronologică, nu cauzală. Ideea de bază a lui Teilhard - că evoluţia în timp e certă dar că între specii nu există relaţii descendente - poate fi exemplificată foarte bine astfel: lucrurile se petrec -

pare-se - ca într-o vitrină unde o mînă nevăzută înlocuieşte în fiecare anotimp obiectele expuse. înlocuirea -toamna - a sandalelor cu galoşi nu înseamnă că din sandale coboară galoşii; şi tot astfel şoşonii - iarna - nu s-au realizat prin lentă

evoluţie din galoşi;

b) „cazul" Teilhard arată că iezuiţii au rămas în fruntea ramurei inovatoare şi îndrăzneţe a catolicismului şi că tot sunt foarte atraşi de ştiinţă (c 'est leur peche mignon);