- N-ai dreptul. Esti tânar.
- Prin câte am trecut eu! Hai?
- Cred, d-le redactor.
- Multe, tinere, multe...
- Eu am, ma întelegi, un volum de versuri si n-am parvenit sa gasesc înca un editor...
82
- Un editor, domnule, ma întelegi? E o batjocura.
D-l redactor se înflacarase. Se scarpina la rastimpuri în cap. Eu îl priveam zâmbind. Mi-a vorbit mult. Si la sfârsit ne-am strâns mâinile, aplecându-ne fiecare din sale.
Am recunoscut ca tebânda a fost a d-lui redactor.
M-am întors abatut la liceu.
începuse ora a patra. Dar de astazi mi-am fagaduit solemn sa nu mai trimit nimic d-lui Ilie Leontescu. Desi am talent cu carul. Si desi ma cunoaste el si as putea scrie orice...
V. NOIEMBRIE
Acum stiu. Sunt si eu ca toti ceilalti: adolescent sentimental si visator. Zadarnic încerc sa ma ascund. Sunt sentimental. Sunt ridicol.
în dupa-amiaza aceasta de noiembrie, sunt trist. Si nu am de ce sa fiu trist. Nu trebuie sa fiu trist... Privesc plopii prin fereastra mea. Si cad pe gânduri.
Gânduri naive, idiot si revoltator de naive. Cât m-am trudit eu sa-mi smulg din suflet slabiciunea aceasta care se numeste melancolie...
Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de vointa, de virilitate, de personalitate. De ce sa fiu melancolic, pentru ca în dupa-amiaza aceasta soarele straluceste printre copacii desfrunziti? De ce sa privesc pe fereastra, în loc sa lucrez? De ce sa ma visez frumos si bogat plim-bându-ma prin parcuri pustii, cu havuzuri înverzite de muschi, cu statui însângerate de amurguri, cu vita salbatica ce se înalta pe poduri si ziduri de castel?
Dovada lipsei mele de vointa o am chiar în clipele acestea. în loc sa lupt împotriva imbecilitatii nostalgice a soarelui de noiembrie, sa ma biciuiesc pâna la sânge, m-am asezat la masa si scriu într-un caiet pe care nu-l va citi nimeni.
Câta truda risipita în dupa-amiaza aceasta... Câte ceasuri petrecute cu dintii strânsi, câte nopti calde, cu luna, care ma ispiteau sa visez si sa ratacesc pe strazi si pe care le petreceam singur nu s-au dovedit zadarnice. Si tot plânsul meu, toata mândria mea, toata durerea trupului biciuit cu frânghia sunt neputincioase în fata unei zile de noiembrie.
Aceasta trebuia sa se întâmple. Asteptam chiar ziua în care nu voi lucra, ci voi
privi pe fereastra. Vointa mea s-a irosit saptamâna cu saptamâna. Dezastrul s-a desfasurat astazi. Si în loc sa ma lovesc si sa ma 83
zbat pâna la cea din urma încercare, eu stau linistit si scriu. Poate gândesc ca îmi voi acoperi astfel vinovatia.
O zi de noiembrie. O zi ca oricare alta. Soarele e trist, si de pretutindeni se ridica tresariri ciudate. O zi calda. O zi în care batrânii si femeile lacrameaza amintindu-si trecutul. Dar ea de ce sa ma întristez? De ce îmi simt sufletul plin de un simtamânt necunoscut, înfiorator, dulce? De ce vreau sa plâng? De ce astept ceva care stiu ca nu va veni niciodata?
Mie nu mi se îngaduie nici una din acestea. Eu nu sunt un adolescent ca toti ceilalti, naiv visator, bolnavicios, natâng, sentimental, caraghios. Sufletul meu e aspru. Vointa mea e absurda, dar e o vointa trainica, formidabila, care apasa si înabusa totul în calea sa. Eu trebuie sa fiu acelasi în toate timpurile si toate locurile. Hotarât ca o stânca, încruntat, cu ochii înclestati de tinta, cu buzele strivite de furie, cu pumnii strânsi gata de a se pravali si a-mi îndurera carnea.
Asa trebuie sa fiu eu. Pentru ca asa vreau eu. Eu, singurul stapân al sufletului si al trupului meu, singurul mascul în turma de adolescenti slabanogi, singura vointa ce nu pregeta sa-si sfarme dintii strângând un drug de fier si sa se biciuiasca racnind, pâna ce carnea se înfierbânta si ajunge dureroasa ca o rana.
Asa trebuie sa fiu eu. Asa cum eram altadata, în zilele când sorbeam suferintele trupului ca pe o desfatare. în zilele când ma desteptam în zori si adormeam dupa miezul noptii. Când îmi alungam somnul cu pumnii. Când citeam pâna ce-mi lacramau ochii si ma usturau pleoapele. Pâna ce mi se îngreuia capul si mi se rataceau privirile. Pâna ce mi se tulbura cunostinta...
în zilele când ma biciuiam...
Cele mai frumoase zile. Pastram frânghia dupa un raft cu carti. în fiecare noapte, înainte de a stinge lampa, începeam sfertul acela de ceas de dulci si dureroase desfatari. Apucam frânghia cu hotarâre, o îndoiam si numaram pâna la zece. Pe spinarea goala - alba si plina - se înfigea cea dintâi lovitura, aruncata peste umar cu ochii închisi. îmi înabuseam tipatul. Era cea mai dureroasa dintre toate. Frânghia se ridica apoi tot mai repede si cadea tot mai adânc. Carnea se înfiora, obrajii îmi tremurau, buzele se albeau. Strângeam pleoapele, ca sa nu vad frânghia cazând. Durerea ma atâta. Loveam tot mai grabit, tot mai scurt. Carnea începea sa se umfle, sa arda. Tâmplele mi se înfierbântau si picaturi sarate mi se prelingeau pe frunte. Dar izbânda duhului ma desfata. Vointa care îmi calca în picioare trupul putred ma entuziasma de un sfânt si barbatesc entuziasm. îmi suieram izbânda printre dinti, o data cu geamatul carnii. Durerea si desfatarea se contopeau într-o frenezie ne- j cunoscuta, pe care o sorbeam ca pe o desfatare fara pret. Era singura desfatare pe care mi-o îngaduiam.
Urma, apoi, o clipa de extaz. Durerea ma apropia de mine însumi, jyla purifica.
Acea singura clipa era rasplata întregii mele zile de munca. O singura clipa.
Urmata de oboseala, de tulburari, de tremuraturi. îmi simteam trupul sfârsit ca dupa boala. De-abia aveam putere sa îmi ascund frânghia dupa raft si sa-mi las camasa pe spinarea biciuita. Câteodata, picaturi calde mi se prelingeau de pe umar pe solduri. Pielita de la încheieturi era rupta de frânghie. Sângele picura si eu trebuia sa-mi spal camasa în zori.
Dar nu întotdeauna durerea si oboseala ma covârseau. De multe ori paseam aprig si madularele nu-mi tremurau când camasa atingea umerii zdrobiti de frânghie...
Au fost zile de izbânda, zile când rosteam cuvântul Eu cu glasul plin. Eram
îmbatat de mine însumi. Eram ametit de vâltoarea pe care o simteam framântându-se în suflet.
Si strigam cu ochii închisi, iluminat: eu, eu, Eu, Eu... zile la care ma gândesc cu dur"~e acum, când sunt trist, pentru ca straluce soarele printre cc> acii desfrunziti...
Eu am vru* sa am sufletul lui Brand. Suflet torturat, aspru si sumbru. Sub care sa se ascunda, totusi, lava fierbinte a entuziasmului, a dragostei si a urii. Eu stiam ca nu va trece mult si glasul meu va fi glas temut în tara.
Voiam, însa, ca - pâna atunci - sa nu tradez nimic din zbuciumul, din întunecimile si flacarile sufletului meu.
Nimeni sa nu ma vada ostenit de lupta si, iarasi, nimeni sa nu cunoasca Dumnezeul pentru care lupt.
Voiam sa trec printre semeni neluat în seama. Sa fiu crezut un adolescent urât si plicticos, si, cu toate acestea, sa
am cugetul si sufletul desprinse din stânca. Sa izbucnesc dintr-o data, coplesind turma târâtorilor si uluind neputinta celor care m-au cunoscut si m-au dispretuit. Sa-i biciuiesc si sa le necinstesc fetele si sa ma desfat simtindu-mi trupul gâlgâind de viata rodnica si creatoare.
Nu mi-a placut sa am prieteni. N-am vrut sa-mi descopar sufletul adolescentilor livizi si melancolici. Mândria ca port în mine o taina pe care n-o ghiceste nimeni mi-ajungea.
Si gândul ca voi înfricosa cândva cetele oamenilor de carne, ma îmbata. Eu stiam cine sunt. Si lucrul acesta îmi umplea sufletul cu o nemarginita încredere si ma silea sa-mi încordez bratele ca pentru lupta. Cu atât mai mult, cu cât nimeni nu banuia cine sunt si ce voi putea ajunge.
...Dar n-a fost asa. Mi-am cautat si eu, ca toti oamenii slabi, prieteni. Mi-am descoperit si eu sufletul cersind mângâiere si sprijin. Am tradat colturi din taina mea si am lasat sa se vada ceea ce nu trebuia sa cunosc I decât eu. M-am vrut neîndurat. Si n-am izbutit. Am fost schimbacios si j plin de compromisuri, ca orice adolescent. Am facut si eu glume, am râs j si eu mai mult decât era nevoie, mi-am risipit si eu timpul în vorba cu] colegi imbecili si prieteni plictisitori, am dormit si eu opt ceasuri ca toti ] ceilalti, am ratacit si eu, seara, pe strazi, murmurând confesiuni; am 1 aruncat si eu priviri femeilor cu trupuri calde, mi-am pierdut si eu nevinovatia într-o noapte, pe ploaie, într-o odaita umeda, pe un pat în care se framântasera zeci de trupuri, în râsetele celor care asteptau afara...
Si eu, ca si toti ceilalti. Si eu, ca si turma. Ca si oricare alt adolescent slabanog si vicios, care doarme cincisprezece ore duminica, râde spart, flirteaza cu dudui la ceaiuri, ciupeste noaptea trecatoarele pe strada,] danseaza la cabareturi, joaca la curse, citeste Rampa, adora pe Mosjou-l kine si se sileste sa para blazat. Ca si Robert, care admira pe Musset...
Si nu numai atât. Am nesocotit cea mai frumoasa hotarâre a mea: aceea de a pastra în mine, pâna la desavârsire, tot ceea ce nazuiam sa] împart mai târziu celorlalti. In loc de a pasi sigur si mândru cu gândurile I mele întregi si cu cartile sfârsite, m-am dat putin câte putin, cu articole publicate prin reviste populare, cu pagini în care nu se gasea nici sufletul, nici cugetul meu, cu rânduri scrise fara entuziasm si fara originalitate.
Am cucerit si eu, cu greu, - ca toti ceilalti - un loc în coloanele revistelor de a doua mâna, care-mi tipareau articolele cu greseli de tipar si cu semnatura necompleta.
Dospea si în sufletul meu atâta josnicie, încât sa astept cu nerabdare publicarea unei traduceri si sa ma supar pentru amânarea ei. Am început si eu ca toti cei care se numesc "scriitori". Care poarta parul retezat la ceafa si
lavaliera neagra, si palarie cu boruri largi. Care se împrietenesc cu directorii de reviste ca sa le tipareasca o-nuvela pe luna. Care publicai un volum de versuri la o tipografie din provincie, un volum de nuvelei cu coperta colorata, intra slujbasi la minister, se însoara si îndura toataj viata povara unei sotii slabe si a unor copii rau-crescuti. Am avut si ein mica mea glorie. Am avut si eu mediocra multumire a unui articol tipa-J rit în fruntea revistei, fara greseli de tipar si cu numele dedesubtul ti-j tiului...
Si am cazut tot mai jos. Croitorul mi-a facut haine "moderne". Ani început a folosi ciorapi de matase, am regretat ca nu am plete, m-am pu-j drat si eu ca Dinu, am citit si eu ultimele romane frantuzesti si revistele! literare, m-am dus si eu la cinematograf, si - dupa fiecare înfrângere -l prietenii mei, bunii mei prieteni, ma încredintau ca ma civilizez si mâl apropii de "normal"...
Nu ma pot, deci, mustra ca mi-am pierdut o dupa-amiaza privind cerul si amintindu-mi tristetile în acest colt. Faptul trebuia sa se întâmple.
Acum, e seara. Melancolia a fost izgonita de amintiri. Am sa pot citi fara teama de a întârzia un ceas la o pagina. Sunt linistit si abatut. în sufletul meu e un gol pe care nici o vointa omeneasca nu-l poate umple. Ar fi zadarnica si neputincioasa orice încercare.
