într-o zi am precizat: pentru douazeci de articole, câte publicasem pâna atunci, ceream cinci sute de lei. Douazeci si cinci de lei de articol. Nu era mult. îi ofeream, de asemenea, alte articole în lucru, cu acelasi pret. îi ofeream, pe deasupra, gratuit, nenumarate notite marunte.
Au trecut, ca întotdeauna, saptamâni. Si ma chinuia gândul ca am putut ramâne atât de senin. M-am hotarât, însa, sa cunosc personal pe domnul redactor.
L-am cunoscut asta-vara. L-am gasit fumând lenes în redactie, alaturi de câteva gaz etc. O frunte mica, încretita, ochi sireti înapoia ochelarilor de prezbit. M-a întâmpinat cu entuziasm. Nu mi-a oferit nici un scaun, dar mi-a laudat articolele asupra lui Romain Rolland. Cele mai proaste articole, socoteam eu. Mi-a spus ca îi place "orizontul meu larg" si "felul meu de a ma exprima". Vorbea întrerupt si clipea din ochi. Mi-a spus ca colaborarea mea a ajuns indispensabila revistei. M-a prezentat unui domn venit mai târziu în redactie, care mi-a strâns indiferent mâna, fara sa se ridice de pe scaun.
în ziua aceea nu i-am pomenit nimic de onorariu. Domnul redactor ] ma ruga, însa, sa-l vizitez de câte ori aveam ragaz. Am fagaduit. Am fa-l gaduit, fireste, si articole.
Dupa câteva saptamâni l-am vizitat. îsi lasase ochelarii pe masa si se j scarpina în cap. M-a privit aspru, îl tulburasem. N-am avut atunci curaj sa-i vorbesc de onorariu. La plecare mi-a strâns mâna si mi-a urat sp la munca. I-am fagaduit articole.
Dar nu pierdeam curajul. Am batut la usa redactiei într-o vineri, seara, când stiam ca e singur. Facea corectura articolului de fond: vibram! L-am lasat sa sfârseasca. M-a privit atunci cu bunatate si m-; întrebat daca starui în a studia Orientul. Eu i-am vorbit cu entuziasm i lecturile si planurile mele. D-l redactor parea ca se intereseaza. A zâ bit. Am atacat atunci direct, cu o liniste care m-a uluit. D-l redactor a sovait si si-a sters ochelarii cu batista. Eu îl priveam fix si simteam cu mi se dogoresc obrajii. Rupse tacerea fara eroism. îmi fagadui ca j vorbi cu directorul. îmi marturisi ca articolele mele sunt cu adevara "bune", ca îi place "orizontul larg" si celelalte. Ca va starui pe lâng
director. Ca el întelege situatia mea. Dar ce poate face el? Directorul e totul, si el nimic. Ne-am strâns mâinile fara entuziasm. De atunci nu l-am mai vazut.
*
Dar astazi, la ora de gimnastica, am urcat scarile cu oglinzi. Eu sunt un tânar cunoscut pe salita ce duce la redactie. Ma cunoaste si portarul, si cei doi ajutori de portar, si omul de serviciu, care sta pe o banca rezemata de zid si întreaba pe orice nou-venit:
- Domnul ce doreste?
Astazi, însa, omul de serviciu nu mi-a dat voie sa intru în redactie.
- Numele d-voastra?
I l-am rostit sonor si demn. A intrat în redactie. Am auzit câteva cuvinte si am recunoscut glasul d-lui Leontescu. îmi pregateam cele dintâi fraze: eram sigur ca ma va primi îndata. Omul s-a întors:
- D-l Leontescu va roaga sa asteptati putin.
Eu m-am asezat pe banca. M-am trudit sa par îngândurat. De fapt, de-abia puteam sa-mi stapânesc necazul. Omul de serviciu s-a asezat lânga mine, senin. Eu îmi fagaduiam razbunare crunta, definitiva, rafinata.
Ma închipuiam tânar cu faima, cu volume tiparite si portretul reprodus în revistele de seama. Pe strada, alaturi de mine, trece Ilie Leontescu. Ma pregateam sa sorb din plin razbunarea, când omul de serviciu ma întrerupse cu o întrebare stupida. îmi amintii ca sunt în vizita la d-l redactor si ma încruntai.
încercam sa ma linistesc. D-l redactor are de scris, fara îndoiala, un articol ce nu mai poate fi întârziat. Sau trebuie sa sfârseasca corecturile. Am numarat în gând pâna la cincizeci. M-am oprit. Mai numar înca douazeci. Voi bate apoi la usa.
- Nouasprezece... De la nouasprezece la douazeci a trecut mult. M-am ridicat de pe banca.
Douazeci... Am intrat. D-l redactor privea distrat pe fereastra. In odaie se facuse cald si d-l redactor ramasese în vesta. La alta masa, un domn adormit traducea agale dintr-o carte cu copertele galbene. Am strigat "buna ziua!".
D-l redactor m-a privit curios. M-a recunoscut si mi-a întins mâna. Ca niciodata, m-a poftit sa sed:
- Ia loc, te rog.
- Multumesc.
M-am apropiat discret de el. D-l redactor, în vesta, parea un domn blând.
- Ce-a spus d-l director, d-le Leontescu?
- Domnul director?
M-a privit pe sub ochelari, întrebator:
80
81
- Ce vrei sa spuna d-l director?
- Stiti... mi-ati fagaduit...
D-l redactor m-a recunoscut pe deplin. S-a încruntat si si-a mângâiat fruntea.
M-a poftit din nou sa sed si m-a privit trist. Eu am înteles. Eram hotarât sa sfârsesc.
- Am vorbit. Se face. îti spun eu ca se face. I-am spus d-lui director cum stau lucrurile...
Privirea mea l-a dezarmat.
- A spus ca se face, dar trebuie sa mai astepti pâna la Craciun. Atunci se mareste bugetul redactiei. Si d-ta vei fi cel dintâi la onorariu...
A vorbit mult, stânjenit. Eu zâmbeam. Atunci si-a ridicat brusc capul si m-a privit prin ochelari.
- Esti lipsit de mijloace? Am fost ispitit sa exagerez:
- Cu totul lipsit...
D-l redactor m-a privit blând:
- Se face... îti spun eu...
Eram dezgustat si obosit. Ma umilisem mult si fara nici o izbânda. Cel care învinsese era d-l redactor. D-l redactor învinge întotdeauna.
Mi-a aratat corectura ultimului meu articol. Si am zarit, câteva clipe, coperta revistei. Am rosit.
- Ce ne mai scrii? Zâmbete.
- D-ta care ai talent cu carul... Zâmbete.
- îti public orisice. Doar te cunosc eu. Zâmbete.
- Hai? Ce zici, tinere?
- Ce sa zic, d-le redactor?...
- Viata, ce sa-i faci?!
- Tocmai...
- Dar sa nu te descurajezi.
