în fata mesei, prin ferestruica, zaresc ferestrele unui iatac. Sunt fericiti într-însul doi tineri, pe care nu-i cunoaste nimeni. Sotul aduce prajituri la amiazi. Eu ma întorc de la liceu abatut, lovind cu geanta gardurile, îl zaresc, câteodata, sunând grabit si îmbujorat. Ma gândeam: "Oare îl saruta?" îmi fagaduiam atunci o sotie mica si calda, care sa ma sarute si sa-mi pronunte numele clar ca un râs.
Seara, sotia pregateste ceaiul pe o masuta joasa. Eu citesc în umbra, ca sa nu-i stânjenesc. Din pricina tramvaiului, nu aud. Dar ei vorbesc atât de încet... ma mângâi eu.
Citesc pâna târziu, când noaptea se linisteste, se transfigureaza, rece, tainica, albastra. Lumina se stinge în iatacul vecinilor mei, brusc. Eu zâmbesc deasupra cartii. Acum îl saruta, îmi spun, fara sa ma supar. Si citesc înainte, cu ochii osteniti. Si, deodata, se face lumina în iatacul cu umbre. Nu zaresc nimic limpede. Se aprind becuri voalate de saluri visinii, se aprinde în treacat lampa de la un mic birou. Apoi, iarasi întuneric. Eu stau la îndoiala; ce sa cred? Si schimb cartea, care mi se vadeste deodata inutila si stearpa.
Si citesc o carte noua. Si ridicând la rastimpuri ochii la fereastra vecinilor, întâlnesc lumina timida. De câti ani se iubesc? - ma întreb eu, asa, ca sa nu ma supar. îmi fagaduiesc o sotie blonda. Si iarasi schimb cartea.
Târziu, dupa miezul noptii, ferestrele se lumineaza din nou. Zâmbesc, acesta-i surmenaj inconstient, hotarasc eu, pizmas si superior. Fireste, cartea citita mi se pare seaca. Ma întorc atunci la Brand sau la Ecleziast. Adorm cu gândul la desertaciunea trupului si a lumii. Adorm dispretuindu-mi blând vecinii.
...Dar de unde am plecat? De la sufletul mansardei, poate. Ce fericit ma simt ca uit tristetea. Si ce fericit sunt ca voi scrie despre sufletul mansardei mele. Cum sa nu-l cunosc si sa nu-l îndragesc, când am lacramat în atâtea amurguri aproape de el? Mi se descopera numai mie. îl ghicesc în fiecare carte, în fiecare cadra, în fiecare amintire. E întiparit pe ziduri, pe rafturi. Când apropii, iarna, jetul de soba, ma zaresc cu multi ani în urma, lânga aceeasi soba de zid, asteptând noaptea Sfântului Vasile. Lungit în patul rosu, ma copleseste tristetea celui dintâi plâns nestiut mamei. Lânga ferestruici, ma aflu toamna. La masa, îmi amintesc cel dintâi caiet scris clandestin, cu o coperta indicând: Nuvele, voi. I.
Vietuiesc cu toate aceste umbre stravezii lânga mine, iar eu pasesc înainte, si ele ramân în aceleasi locuri, stinghere, când mansarda e luminata de prieteni.
Atunci le zaresc, le zâmbesc numai lor. Nimeni nu le banuieste farmecul.
Nimeni nu stie ca eu m-as sufoca respirând alt vazduh decât acela al odaitei în care am învatat slovele pe o tablie de carton. Când ma întorc din strada, mângâi cu ochii zidurile. Sufletul lor se topeste alaturi de al meu. Ce se va întâmpla daca mansarda va fi stapânita de altul!?...
//. " MUZA " - SOCIETATE CULTURAL-DRAMATICA
"Muza" tine sedinta în fiecare sâmbata, de la patru la opt. Actualul presedinte al Societatii noastre cultural-dramatice e domnisoara Tanief-Alexandrescu.
Domnisoara Alexandrescu e colega cu noi. Pregateste, însa - în particular -, clasa a opta. Asa ca, la anul, va intra la facultate.
66
D-ra Alexandrescu nu e un presedinte sever si neînduplecat. Dimpotriva. Nu vine niciodata exact la patru, nu tine conferinte, nu cânta la pian si nu "joaca"
decât pe Anca din Napasta lui Caragiale. E singurul rol care îi convine, ne
marturiseste. De altfel, presedintele nostru e o domnisoara foarte simpatica si nimeni nu se gândeste sa-i reproseze ceva.
Societatea noastra a luat în toamna aceasta un avânt neasteptat. "Muza" ne-a câstigat pe deplin. în fiecare saptamâna ne adunam si lucram cu entuziasm: muzica, discutii, conferinte, declamatii, piese de teatru. La sfârsit, ceaiul.
Sediul Societatii noastre e nepretuit. Colegul Noschuna ne-a daruit
- o dupa-amiaza pe saptamâna - trei încaperi la subsol din locuinta lui. De fapt, odaile acestea au si dat fiinta "Muzei". Aflând ca putem obtine trei încaperi, noi, intelectualii si artistii clasei, ne-am constituit în societate. Aceasta s-a petrecut în iarna trecuta. Am înscris membri si membre, am ales un comitet -
presedinte, secretar, casier si plicuri cu en-tete
- si am fixat cotizatiile lunare, cinci lei pe fiecare luna, anul trecut. Anul acesta, zece lei.
Noi am mai avut "Societati" în tot cursul liceului, dar nici una n-a fost atât de placuta ca "Muza".
în clasa a IlI-a eram obligati sa frecventam sedintele Societatii clasei a Vi-a. Se comunicau acolo lucruri foarte interesante. Domnul director ne tinea predici morale. Pentru ca directorul de atunci era un domn batrân si iubea mult morala. Un elev din clasa a VUI-a ne vorbea un ceas despre evolutia materiei, vibratiile eterului, discutiile Einstein-Bergson sau despre valoarea silogismului în stiinta. Un altul ne citea nuvele originale. Clasa a Vi-a avea si câtiva poeti.
Poeti fecunzi, în fiecare sedinta ne citeau, pe rând, zeci de strofe. în ceea ce ne priveste pe noi cei din cursul inferior, nu ni se dadea voie sa plecam, nici sa dormim. Ni se îngaduia, cel mult, sa nu fim atenti. Ni s-a marturisit ca, în orice caz, nu riscam sa fim întrebati asupra conferintelor.
în clasa a V-a alcatuiseram un "Cerc de studii". Robert ne-a vorbit, cel dintâi, despre Racine. Izvorul lui era Faguet. La sfârsit, Leiber s-a ridicat si l-a combatut. Izvorul acestuia era Brunetiere. S-au iscat discutii aprinse. Spre seara, Robert s-a simtit jignit si s-a retras, sfidându-si criticul. La a doua sedinta s-au adunat cinci membri. Dar printre ei nu era si conferentiarul. Asa ca acestia au început sa joace risca la tabla.
"Muza", însa, e cu totul altceva. Mai întâi, la "Muza" vin si domnisoare. Si înca domnisoare dragute, voioase si îndraznete. Dupa fiecare Sedinta, noi comentam ore întregi activitatea societatii si farmecul membrelor. Mai ales farmecul membrelor.
67
Una din cele dintâi griji ale Societatii noastre a fost de a tipari plicuri cu en-tete si a cumpara, de toti banii strânsi de la cotizatii, farduri si barbi. Aceasta, pentru ca "Muza" e o societate dramatica, si noi voim cu tot dinadinsul sa jucam teatru. Nu ne împiedica nimic. Declamatiile dovedisera ca mai toti membrii pot aparea cu izbânda pe scena si toti eram dornici de aceasta.
încaperile de la subsol sunt numai bune pentru reprezentatii. în fund, salonul, cu ferestrele sus, la strada. E spatios, elegant si are si un pian. în fata salonului, o odaita mai mult lunga decât scurta: scena. Usa dintre salon si scena e cea mai discreta cortina. în timp ce se pregateste spectacolul, actorii pot circula în orice vestmânt pe scena, fara teama de a fi surprinsi. Sufleurul are, totodata, si grija cortinei. Trebuie, adica, sa pazeasca usa salonului si sa întrebe: "Cine e?"
de câte ori aude ciocanind.
La capatul scenei sunt doua usi. Una duce în curte. Cealalta, într-o odaita întunecoasa, care a folosit cândva drept bucatarie: cabinele artistilor, în aceste
"cabine" se transforma colegii nostri în personaje si apar pe scena.
Anul trecut nu s-a ajuns la reprezentatii publice. S-au facut numai repetitii. S-au încercat scene din însir-te Margarite si Napasta. în\' toamna aceasta, însa,
lucrurile au mers mult mai departe. în mai putin de doua luni, am izbutit sa jucam scene din Don Juan de Victor Eftimiu si Discipolul diavolului de Molnar. S-au tinut doua conferinte si mai multe comunicari critice. Si s-a cântat, de asemenea, la pianul din salon.
Hotarâsem sa jucam Don Juan înca din cea dintâi saptamâna de scoala. Am ales scenele finale. Don Juan - fireste - era Robert. Duhovnicul - parintele Ieronim - eram eu. Pajul lui Don Juan - Castagnete -era Dinu.
Eu si cu Dinu jucam pentru cea dintâia oara la "Muza". Robert, însa, repetase si în Napasta. I se dusese vestea ca e un priceput în ale teatrului. Nu scapa nici un spectacol, plânge la tragedii, cumpara foarte multe piese de teatru si cunoaste nenumarati artisti. El marturiseste ca e un actor de viitor si ne declama de câte ori are prilejul. Când a cerut sa joace pe Don Juan, deci, n-a fost refuzat. Nu putea fi refuzat.
Noua ne-a spus ca si-a "studiat rolul" si ca a "scos" foarte mult din eroul lui Victor Eftimiu. Noi eram curiosi sa-l auzim. Prima repetitie am facut-o la mine, într-o seara, cu Bricterian sufleur. A iesit de minune. Numai eu ma pripeam si uitam versuri. De altfel, eu niciodata n-am putut retine perfect versurile lungi.
Daca nu aveam sufleur, nici nu ma încumetam sa apar pe scena.
Sâmbata am avut sedinta cea mai izbutita. S-a reprezentat Don Juan, si toti actorii au avut succes.
Cu câteva saptamâni mai înainte începusera conferintele. Am vorbit eu despre Rama si Petrisor despre Claude Farrere. Conferinta mea a fost furtunoasa.
