înciudat.
- Ia lasati-ma frate în pace cu frecatul!
- Atunci culca-te, hotarâram noi. N-avea nici o grija. Aranjam noi tot. începuram sa lucram. Trebuia, înainte de toate, sa pregatim decorul I în scena. Aceasta înainte de a veni spectatorii si mai ales spectatoarele. Pentru ca, pentru a ajunge în sala, în salon, trebuiau sa treaca prin scena...
Am adus doi fîcusi piperniciti. Textul lamurea: o gradina în palatul lui Don Juan.
Doi ficusi nu erau o gradina, aceasta întelegeam si noi. Totusi, era un început.
în fundul scenei, sus, se afla o ferestruica. Am acoperit-o cu o fata de masa. Am adus si wnabat-jour albastru, pe care l-am legat în jurul becului, pentru ca scenele se petreceau noaptea.
Apoi, am început pregatirile pentru deghizarea si mascuirea actorilor. Robert, Don Juan, îsi facuse o vesta de catifea neagra. Gasise, de asemenea, o pereche de pantaloni curiosi, care îi dadeau, marturisea el, un aspect "istoric". Pe cap îsi va pune o bereta albastra, cum purtau tinerii în Renastere.
Aceasta, însa, era o bereta de scoala, cum poarta fetele, foarte putin modificata.
Costumului lui Dinu, Castagnete, pajul lui Don Juan, era fermecator si aceasta tulbura pe Robert. Pentru ca Robert nu întelegea de ce costumul slugii sa fie mai elegant si mai bogat decât al stapânului, al lui Don Juan. Dinu motivase, însa, foarte simplu: nu are altul, nici nu vrea sa poarte altul.
Venise, deci, cu el. Avea pantaloni scurti si bufanti, ciorapi negri, lungi, si tunica phantaisie, de matase galbena cu dungi negre. Gulerul si mansetele erau de dantela alba. Dinu mai avea si o peruca neagra, buclata, ceea ce nu avea Don Juan. Si Don Juan era tulburat. Cu atât mai mult, cu cât avea parul tuns scurt, ca orice elev de la liceul "Spiru Haret". Se bizuia numai pe talentul si pe frumusetea lui.
Eu eram cel mai simplu deghizat. Eu eram preot, parintele Ieronim, duhovnicul lui Don Juan. îmi luasem pelerina tatei, cea neagra, care îmi ajungea pâna la calcâie. în loc de tichie ecleziastica, îmi asezasem pe vârful capului un vârf de ciorap.
Mai trebuia sa-mi albesc parul. Intervenii pe lânga proprietar.
- Noschuna, îmi dai tu putina pudra?
- îti dau, dar pentru ce-ti trebuie?
- Stii, eu joc pe Ieronim si trebuie sa am parul alb.
- Da, desigur. Dar n-ar fi mai bine sa dai cu faina?
- Cu faina?
- Da, pentru ca ti-ar trebui prea multa pudra. Sa sun?
- Suna.
Servitoarea mi-a îngaduit sa iau câta faina voiam dintr-o cutie galbena de metal. Cu o lingurita îmi turnam faina pe cap, apoi frecam, ca sa-mi patrunda faina pâna la piele. Mi-era teama sa nu iasa o culoare nesigura. Nu era tocmai placut, faina îmi intra în urechi si îmi aluneca pe sub guler. La cea mai mica miscare a capului se scutura si îmi albea ochii si sprâncenele. Eram nevoit sa tin gâtul teapan.
Cei doi, Don Juan si Castagnete, începura sa se fardeze. Pajul avea îndemânare. îsi lipise peruca, se pudrase pe fata, înrosise buzele si umerii obrajilor, si îsi umbrise pleoapele cu creion negru. De la câtiva pasi parea un Adonis. Don Juan, însa, nu stia cum sa se fardeze. îsi pudrase parul pe la tâmple, dar si-l pudrase fara mestesug. încercase sa-si faca doua dungi, pe frunte, însa si le facu atât de groase, încât fu nevoit sa si le stearga cu batista uda. La ochi îsi adânci cearcane groaznice, care înspaimântau. îsi rosi, apoi,
numai buzele.
- Don Juan e palid, ne încredinta el.
Noi ne retraseseram acum în odaia artistilor, pentru ca veneau spectatorii, în odaia artistilor era mare neorânduiala. Se varsase apa pe mese, si un exemplar descusut din Don Juan se umfla lânga o cana de sticla. Prin colturi, ciorapi si pantofi, pantaloni atârnati în cuie, cutia cu farduri, un flacon cu apa de Colonia, o manta si doua florete. Proprietarul nu stia nimic din toate acestea. El se afla în sala si se întretinea cu spectatoarele.
Mai erau acolo aproape toti membrii Societatii si câtiva invitati, de la liceul "Sf.
Sava". Prin perete auzeam râsul lui Petrisor, care flirta cu Lia. Se asezase, fara îndoiala, aproape de ea si-i vorbea despre fragezimea pulpelor.
Patru fara zece. La patru începeam. Lipseau numai d-ra Tanief-Ale-xandrescu si Leiber. Presedintele trebuia, în orice caz, asteptat.
Noi, actorii, eram nerabdatori si emotionati. Ne plimbam nervosi prin odaie, repetam în gând, rasfoiam rolurile si ne priveam în oglinda. Robert ne marturisi ca lui nu-i e teama. Ca el e învatat cu scena. Ca îi place chiar sa joace în fata unei multimi, ca s-o cucereasca.
S-a facut întuneric în sala; s-a aprins, pe scena, becul cu abat-jour albastru.
Bricterian, care era sufleur si sufla dupa un cufar, a deschis cu grija usa. Mie îmi batea inima sa mi se sparga. De-abia cutezam sa-mi zvârl ochii în sala.
Zaream tulbure perechi de ochi ce se desfatau: de lumina, de ficusi si de actori.
Am început furtunos. Eram duhovnic, ma numeam Ieronim si cautam sa smulg lui Don Juan averile pentru manastire. Declamam cu entuziasm, însa ma retineam în gesturi. îmi lasasem ochelarii, ce-i drept, dar îmi era teama sa nu-mi intre faina în ochi. Declamam asa cum stiam eu ca sunt "bine". La ultima repetitie mi se spusese ca sunt "fara pereche" în Ieronim.
De altfel, Bricterian, din dosul cufarului, sufla cu pricepere. Câteodata, însa, sufla prea tare si se auzea în sala. Am profitat de prima riposta a lui Don Juan si i-am facut semn ca sufla prea tare.
Dupa câteva minute, orice teama îmi pierise. Ma plimbam linistit pe scena si înfruntam pe Don Juan. Rezemat de usa de la odaia artistilor -nevazut în sala -, Dinu privea si ne încuraja.
De câte ori Don Juan avea de spus mai mult de jumatate de duzina de versuri, eu priveam în sala si cautam sa culeg impresii. Erau excelente.
Dupa cum prevazusem, eu m-am încurcat de câteva ori, iar Don Juan a sarit versuri. în sala, însa, nu s-a observat nimic.
A aparut si Castagnete. Dinu niciodata n-a afirmat ca are talent dramatic. Avea, însa, un costum îngeresc, si spectatoarele îsi pironira ochii asupra buclelor lui false. Don Juan se înfierbânta. Declama, lovea cu pumnul, strângea din dinti si din sprâncene. Dar spectatoarele nu-l priveau.
Scenele se sfârseau fiecare cu izbânda. Dupa ce s-a încheiat spectacolul, s-a aprins lampa în sala. Noi am fost aplaudati si chemati de doua ori la "rampa".
Eram fericiti. Apoi, eu si Don Juan ne-am întristat.
Pentru ca noi ne-am schimbat costumele si am intrat în sala îmbracati ca toti ceilalti. Dinu, însa, a venit în costumul lui de paj. Pasea mândru si culegea admiratia membrelor. Fiecare îi spunea câte ceva si îi zâmbea dulce.
- Vai, ce bine ai fost!... admirabil!...
- Gasiti, duduie?
- Foarte, foarte bine!... Dinu râde modest: -Ha, ha, ha, ha!...
Erau acolo domnisoarele Dinescu, marunte, grasulii, nepudrate si cu rochii închise. Cea mare adora în taina pe Dinu. Cea mica "simpatizeaza" pe Fanica.
Se asaza lânga el la ceai, îl serveste si râde magulita la fiecare gluma pe care o face. Fanica e resemnat. D-ra Dinescu nu are nici un farmec. Vorbeste putin,
pentru ca e timida. Nu îngaduie glume "moderne" si se misca prin odaie foarte decent.
Lia si cu Irina se aflau, ca întotdeauna, pe canapea, lânga soba. Aveau rochii scurte, pâna la genunchi si se aratau multumite de orice privire pe care o surprindeau alunecata asupra pulpelor. Petrisor si Dinu, lânga ele. In al doilea rând de scaune, alte patru domnisoare care vorbeau cu Bricterian si Morariu. în fund, lânga dulapul cu carti, comitetul se adunase sa judece purtarea lui Dinu.
Robert era revoltat. Afirma ca e "imoral" si provoaca nemultumiri în Societate.
Leiber învinuia pe Petrisor de neseriozitate si de "flirt". Mariana Tanief-Alexandrescu nu se împaca cu "gesturile si atitudinea" d-relor Lia si Irina. Eu ascultam cu interes discutia. Se hotarî sa li se dea un avertisment.
Ceaiul. Obisnuitul ceai, la care trebuie sa zâmbesti, sa râzi de glumele gazdei si sa-ti servesti tovarasa, care spune totdeauna: mergi, esti dragut!
