Eu ma gândeam la Blasco Ibafiez, ca sa nu mai tremur.
Si nu mai tremuram.
Am vazut o frunza vesteda, ce se oprise pe fereastra. M-am gândit J ca va veni toamna si va fi frig în port, la Constanta. Iar la mine în mansarda, toamna e atât de bine...
Am dat hârtia cu calculele. Vanciu m-a privit în ochi.
De ce n-a zâmbit?
La tabla.
Parca mai mi-aduc aminte?
62
Am raspuns stupid. Mai exact, nu raspundeam, ci ma resemnam sa iau creta din mâna colegului, sa ma apropii de tabla si sa ma schimonosesc sau sa ramân prostit, dupa puteri si dupa împrejurari.
Dinu "misca". Ceilalti, ca si mine. Malureanu, înca, nu se obosea nici sa apuce creta în mâna. Un baiat sincer.
Vanciu ne privea calm si scria pe o fituica un semn dupa flecare raspuns.
- La loc!
Acesta a fost oralul.
Acum am venit acasa si am scris în caiet. Sa se stie.
Mie mi-e somn si ma simt zdruncinat.
18 septembrie
Vanciu e un Dumnezeu!
Ne-a pedepsit filozoficeste: ne-a promovat pe toti^ Un coleg corigent, însa, ne-a dat sa întelegem ca a intervenit o fiinta feminina din partea unuia dintre noi.
Dar Vanciu nu merita mai putin sa fie adorat.
Ma bucur de un lucru: ca îmi place matematica. Am observat astazi ca îmi place. Nu e grea: dimpotriva, are foarte multe parti amuzante. Din toamna ma apuc serios de matematica. Acum e lucru hotarât. Acum m-am convins ca am vointa. O vointa de fier, imensa, nesfârsita.
Si tot acum am înteles ca n-am învatat la corigenta, pentru ca nu am voit. Daca voiam, citeam cincisprezece ore pe zi numai matematica. Ma oprisem însa, la gândul de a fugi de acasa. Iar acum mi-am schimbat pur si simplu gândul. De aceea am sa învat la matematica.
Ma odihnesc înca doua saptamâni si apoi ma adâncesc în matematica. Numai în matematica si germana.
Acum stiu cine sunt.
SFÂRSITUL PARTII I
PARTEA A II-A
/. MANSARDA
Peste case plumburii, departe, se zaresc doi plopi. Doi plopi batrâni si resemnati, crescuti într-o curte cu grilaj de fier. Când înverzesc plopii, eu stiu ca e primavara si îmi spun: iata, a venit primavara... Ma ridic de la masa mea, deschid ferestruicile si privesc în strada. Trec oameni fericiti pe strada si soarele îmi zâmbeste. întâlnesc atâtea ispite când ma plec si privesc pe ferestruica... De aceea ma tem sa privesc si ma asez mai frumos la masa mea.
Primavara, odaita e trista. Eu nu vreau sa fie trista, dar asa e. Afara e soare mult si neliniste, si ghicesc zbor de albine, si ramuri înflorite, si castani umezi.
în odaita, soarele a adus lumina multa, dar lumina se revarsa pe ferestre înapoi, afara. La mine, totul e mort. Si cutiile cu insecte, si ierbarul, si biblioteca, si teancurile de reviste. Si peste toate se asterne praf, si seara se face tot mai multa tacere. Si ghicesc atunci cum se strecoara pe sub castani perechi.
Dar, în toamnele reci si umede, cât sunt de fericit în singuratate... Privesc în jarul sobei de zid si gândesc: poate, la toamna, nu voi mai privi singur jaratecul si nu voi mai asculta singur vântul... Apoi râd si îmi spun: de câte toamne nu gândesc acelasi lucru?... Dar parca eu nu stiu ca atunci îmi musc buzele ca sa nu plâng si îmi sterg lacrimile fata jarului, pe furis, mângâindu-l cu dorurile mele?...
Copilaria s-a stins între peretii varuiti, sub tavanul scund. Aici am fost eu mic. în locul patului de lemn rosu, era un pat cu un leagan. Imi amintesc atâtea ceasuri, atâtea închipuiri care stiu ca niciodata nu se vor mai întoarce. Ei, Doamne, îmi spun eu zâmbind, nu pot ramâne întc deauna copil. Trebuie sa ma schimb, sa fiu mare, mare atât cât vreau ei Poate va trebui sa îndur, sa ma sfâsie tristeti, sa ma tulbure ispite. DJ daca altfel nu se poate?
De ce subliniez eu cuvinte, în acest carnet, pe care nu-l va citi nimeni? As vrea sa cuprind acum sufletul mansardei, pe care îl simt, a mi se apropie în singuratate numai mie. Atâtia ani s-au scurs, cu taceriJ
cu desfatari. Câte n-am visat eu din patul de lemn rosu... Nu trebuie sa fiu trist daca visurile au ramas vise, daca eu n-am ajuns fermecator, daca n-am cutreierat înca India, daca nu s-a îndragostit nici o Marie Bashkirt-seff de mine... Visez acum vise noi si dulci. Iar visele se strecoara în viata mea, si mie îmi par viata si altora le par vise.
Sunt înca trist? Poate nu se va urca nimeni pâna la mine. Ce sa citesc?
Doamne, dar cartile sunt stupide si reci. Eu le-am slavit într-un caiet gros, pe care mi-a placut a-l intitula: Calatorie în jurul bibliotecii mele. Voiam sa scriu, la început, un roman. Eu eram amantul, logodnicul si sotul. Biblioteca îmi era amanta. Dupa o suta de pagini, am înteles ca n-am sa scriu niciodata "roman".
în loc sa povestesc întâlniri între îndragostiti, eu scriam laude virginitatii cartilor. Scriam comentarii asupra femeilor din Balzac si ma convingeam ca e mai desfatatoare mângâierea unei elzeviriene decât a unei curtezane. Un capitol îl închinasem cartilor cu semnaturi si dedicatie. Un altul culorilor copertelor, altul insignelor editoriale. Capitolele acestea aveau sase pagini fiecare. Scrisesem cincisprezece capitole. într-o seara am descoperit absenta intrigii. Aceasta m-a deprimat. Am parasit caietul gros, cu multe elogii, cu multe dialoguri. Daca l-as cauta acum în lada, l-as gasi alaturi cu atâtea
"jurnale", cu atâtea pachete scrise. Dar acum nu-l caut, pentru ca ma simt fericit, senin, usor si nu vreau sa ma cuprinda tristetea.
...Ce sa scriu, ce sa scriu ca sa uit tristetea? Poate chiar Romanul adolescentului miop îl voi scrie din acelasi îndemn. Dar nu trebuie sa ma gândesc. Nu trebuie sa ma gândesc, ci sa scriu.
In fata mansardei mele se deschide o curte cu gradina sfielnica. Dincolo de grilaj, strada. Nu-mi cunosc vecinii. De ce sa-i cunosc? Nici unul nu are o fiica.
Nu, aceasta nu poate fi scris în roman. Voi marturisi, acolo, ca îmi dispretuiesc vecinii.
