Dinu se ridica si se îndreapta catre odaia artistilor. Spune ca trebuie sa-si schimbe costumul. Domnisoara Sasa - negricioasa, cu parul învrajbit ca al Salomeei, buzele rotunjite si ochii mari - îl urmeaza. Tacere apasatoare. Toti sorbim cu lingurita ceaiul rece din cescutele de portelan. Se fac câteva spirite, care n-au rasunet. Tace si Petrisor. Domnisoarele Dinescu s-au înrosit, iar Mariana e îngândurata. Câtiva arunca priviri întrebatoare spre usa.
A trecut asa aproape un sfert de ceas. Când ne pregateam sa ne ridicam de la masa si sa multumim gazdei, cei doi aparura, rosii si cinici.
Comitetul s-a întrunit dupa plecarea membrilor. A doua zi de dimineata, la liceu, am aflat ca Dinu, Petrisor, Sasa, Lia, Irina fusesera exclusi din Societatea cultural-dramatica "Muza".
75
Dinu a râs si a vestit ca va organiza la el acasa o Societate mai captivanta ca
"Muza". Robert, oricum, biruise.
///. FANICA
Fanica a scris o "revista". Se numeste Un liceu model si se va juca la Sfântul Spiridon. De Sf. Spiridon se face întotdeauna serbare mare. Se tine mai întâi o conferinta, apoi cânta fanfara si corul, apoi declamatii. La sfârsit, jocuri si gimnastica. Sf. Spiridon e o zi neuitata. în \ saptamâna aceea d-l director ne zâmbeste binevoitor si nu "asculta", si J nici nu cere caietele cu cuvinte la germana, si nici nu ne da lectii multe. Iar profesorii vin târziu în clasa.
în anul acesta, însa, serbarea va fi fara pereche, pentru ca se va juca . Un liceu model. E vorba de liceul nostru.
Personajele sunt profesorii nostri, si Fanica ne-a împartit chiar rolurile.
"Directorul" va fi Bricterian. Aceasta, pentru ca Bricterian joaca cel mai bine dintre toti. E înalt, paseste sigur pe scena si vorbeste apasat. A jucat din clasa a IV-a, de câte ori s-a dat vreo piesa la serbarile noastre, si a jucat si la "Muza".
Fanica, autorul, are sa joace doua roluri. întâiul, pe un parinte revoltat împotriva taxelor. Apoi, pe elevul bolnav de galbenare din pricina chimiei. Nu se putea altfel. Din primavara, Fanica nutreste o crunta razbunare împotriva lui Toivinovici. Toivinovici nu-l persecuta, dar Fanica este un baiat peste fire de fricos si cu nesfârsita spaima de chimie. în primavara - îngrozit de formulele acizilor organici si ale seriilor aciclice - s-a îmbolnavit, s-a îmbolnavit de galbenare si a zacut pâna la sfârsitul lui aprilie. în saptamânile acelea s-a hotarât sa scrie "revista".
în cancelarie, în actul I, se desfasoara un dialog între elevul bolnav de galbenare si profesorul de chimie. Dialogul e scris în cuplete rimate ; si e foarte spiritual.
Pe Toivinovici îl joc eu, poate pentru ca am parul rosu si cunosc formulele seriilor aciclice. Când Fanica mi-a comunicat vestea, eu am râs stânjenit si l-am
batut zgomotos pe umar. Fanica mi-a zâmbit dulce, J ca un director de teatru, si m-a asigurat de succes. Episodul nostru e unul dintre cele mai izbutite.
Fanica l-a scris cu toata patima amintirii saptamânilor petrecute bolnav de galbenare. Si îl va juca cu entuziasm.
Toti baietii sunt siguri ca voi interpreta de minune pe "câinele rosu". îmi aduc aminte ca am mai jucat acum un an, tot de Sf. Spiridon, pe un 76
ajutor de comisar. Stateam la birou cu fata spre public si ma trudeam sa atrag atentia spectatorilor printr-un, joc de scena" pe care-l închipuisem atunci.
Anume, ma prefaceam ca nu pot scrie, pentru ca aveam penita stricata. De aici, o suma de gesturi si priviri, pline de haz, în credinta mea.
Am avut, totusi, succes. Trebuia sa aduc din culise o cafea pentru comisarul sef. Cum am iesit pe usa, cineva mi-a întins o tavita si m-a sfatuit sa pasesc încetisor, ca sa nu rastorn ceasca sau paharul cu apa. Sfatul m-a îngrozit. Eu îmi scosesem ochelarii, pentru ca asa voise regizorul. Când m-am întors, deci, cu cafeaua sefului, am cautat sa calc cât mai prudent. Am aparut pe scena cu capul în jos, cu bratele tremurând si cu picioarele nesigure. Toti au crezut ca aceasta era o "creatie" de a mea si au apreciat-o.
Eu am mai jucat si la Societatea noastra cultural-dramatica, la "Muza". Dar foarte putini baieti m-au vazut acolo.
Fanica ne-a povestit si alte episoade. în actul I, scena I, patru elevi mondeni danseaza în cancelarie. Au venit sa se plânga directorului ca pedagogii nu-i lasa în clasa. Si nu-i lasa, pentru ca au parul prea mare. Baietii mondeni sunt revoltati. Daca îi mai tunde si de data aceasta, daca li se mai pun "numere" la tunica, nu mai au curajul sa vina la nici un ceai si la nici un bal. Totusi, pentru ca directorul nu e în cancelarie, elevii mondeni danseaza. Apoi, cânta fiecare câte un cuplet, în care se pomeneste de "tea-room", Petit parisien si La garconne.
în timp ce Fanica fredoneaza sufocat cupletele (pentru ca el nu e tenor), baietii se întreaba care vor fi interpretii elevilor mondeni. Va trebui sa fie frumosi, sa aiba tunici elegante, sa stie sa danseze si sa cânte. Unul sigur e Robert. Când aude aceasta, Robert închide putin ochii si primeste. El ne marturiseste modest ca va fi cel mai bine "în rol". Al doilea elev monden va fi Gianni. Gianni n-a jucat niciodata; nici la "Muza". Nu stie nici sa declame, nici sa cânte. Gianni, însa, e un autentic baiat monden. Se pudreaza, se parfumeaza, vorbeste frantuzeste, e grasut si entuziasmat dupa dans. Gianni s-a înrosit când autorul i-a comunicat rolul. E încurcat si ne priveste pe toti cu dragoste. Noi, de asemenea, îi zâmbim dulce si îl încurajam cu privirea.
Al treilea elev monden va fi Locusteanu. De bucurie, Locusteanu ghionteste pe autor si îi striga neghiob: "Ma, Fanica, ma!" Autorul zâmbeste si acestuia si îi recomanda sa soarba oua moi înainte de serbare, ca sa aiba voce. Asupra celui de al patrulea elev monden se ridica discutii. Morariu nu vrea sa primeasca.
Spune ca nu stie sa cânte. Morariu are, însa, o tunica prea frumoasa ca sa nu apara pe scena. Fanica staruie. II asigura ca poate cânta cât de încet va dori.
Poate chiar spune cupletul,
77
pentru ca melodia o va sustine orchestra. Morariu refuza încapatânat. Unii, însa, sunt convisi ca va primi sa joace în foarte putin timp.
Dinu se afla si el între noi si se arata entuziasmat pentru "revista". Eu cred ca ar fi multumit sa joace si el pe unul dintre baietii mondeni. Are înca proaspat în minte succesul de la "Muza", când a aparut în pajul 1 lui Don Juan, cu peruca neagra si pelerina de matase galbena. Dinu nu \ mai este, însa, la liceul nostru.
A vrut cu tot dinadinsul sa aiba parul -mare în anul acesta si s-a înscris la
"Matei Basarab". Acolo îi lasa, chiar, sa vina iara uniforme si fara sepci...
Fanica a început sa cânte cupletul parintelui revoltat de taxe. Baietii îl asculta rapiti si zâmbesc de câte ori autorul îi priveste. In pauze, entuziasmul izbucneste. Unii cer lamuriri, si Fanica le da cu bunavointa.
Fanica e marunt si slabut. Fredonând atâtea cuplete de tenor, rasufla greu si se sterge cu batista pe frunte. E obosit. Cu toate acestea, când ajunge la scena în care un bacalaureat marturiseste cu entuziasm ferici- . rea libertatii si a pletelor, Fanica prinde puteri noi. închide ochii si strânge falcile, pentru ca cupletul este tot pentru tenor. Se face rosu si lacrameaza. Succesul e, însa, deplin. Robert - care stie ca va juca pe bacalaureat - râde din inima si felicita pe autor. Se discuta costumul bacalaureatului. Robert crede ca va trebui sa poarte o haina moderna, pantofi de lac si o batista de matase. Fanica se împotriveste. Bacalaureatul vine în cancelarie ca sa-si capete diploma. Nu poate fi îmbracat, deci, decât în uniforma si cu numar.
Robert regreta si primeste. Eu stiu ca el ar fi dorit mult sa apara pe scena elegant si fardat, ca sa impresioneze domnisoarele din sala. Cu toate acestea, e sigur de izbânda. Ne marturiseste ca va fi aplaudat la scena deschisa. Si priveste, cu înteles, spre Dinu. Dinu fumeaza.
Fanica se grabeste când ajunge la actul II. Cortina se ridica, în timp ce orchestra intoneaza un mars eroic.
în cancelarie, profesorii s-âu adunat pentru a protesta împotriva î Curbei Lalescu. Sunt nemultumiti de salarii, si fiecare paseste în fata i publicului si-si slaveste însusirile. Fanica, însa, e rautacios. în glorificarea profesorilor, el alege tocmai partile slabe. Baietii îl aproba din suflet.
Ne apropiam de Valea Calugareasca. Eram cu totii nerabdatori sa vedem via lui Morariu. Morariu ne invitase în duminica aceea la via lui. Ne-a vestit ca vor fi culegatoare tinere si must. Va fi si vin vechi. Toti aratau, însa, îndestul de indiferenti fata de mustul si vinul lui Morariu.
Ziua, am mâncat struguri si ne-am jucat cu bulgari prin vie. Eram împartiti în doua tabere: unii hoti, ceilalti politisti. Politistii trebuiau sai prinda pe hoti. Fanica statornicise regulile jocului: nu aveam voie sa zvârlim cu bulgari mari, nici sa lovim în cap. Se admiteau, de asemenea, alergarile. Când hotul era, însa, prins, nu mai avea voie sa fuga.
Eu am fost hot si am rezistat eroic cu o ramura de salcâm împotriva lui Petrisor si a lui Mânu. La urma, a trebuit sa fug. M-am împiedicat într-un vraf de araci, si politistii au zvârlit cu bulgari dupa mine, fara sa ma poata lovi.
In ceea ce ma priveste, am despresurat pe doi tovarasi - hoti ca si mine - si am nimerit cu un bulgare în spinarea lui Robert, care îsi lega siretul de la ghete.
Seara, a fost masa mare. Eu am adormit, însa, de timpuriu. Ma silisera sa beau nenumarate pahare cu vin rosu si alb. Ceilalti s-au culcat în zori. Culegatoare au fost din belsug, dar baietii s-au aratat indiferenti. Aceasta, pentru ca parintele lui Morariu a ramas, tot timpul, lânga noi.
IV. DOMNUL REDACTOR
Hotarât sa capat bani de la revista d-lui Leontescu, am pretextat o "afacere familiala" si mi s-a îngaduit sa lipsesc ora a treia de la gimnastica. Am alergat acasa ca sa-mi schimb tunica si sa-mi las sapca. Dl. Leontescu ma stie student.
De faptul acesta se si leaga nadejdile mele. Redactorul foii literare - ca si ziarul care o editeaza - manifesta calda simpatie pentru studenti. Am întârziat de multe ori împreuna, plângând mizeriile universitare. în gândul d-lui Leontescu, eu sunt student la Litere, de aceea ma oboseste cu sfaturi si cu sugestii pentru viitoarea mea cariera publicistica. îmi marturiseste, câteodata, ca îi voi calca pe urme.
Am urcat scarile cu oglinzi putin tulburat. Nu era sfiiciune, nici teama. Ma
obisnuisem sa bat la usile redactiilor, sa pasesc sovaind catre domnul de la birou, sa întreb cu glas scazut daca pot vorbi cu domnul prim-redactor si sa bâlbâi. Am avut si eu, de altfel, micile mele satisfactii. Intr-o seara, cineva, auzindu-mi numele, mi-a zâmbit prieteneste si mi-a întins o mâna calda. Am fost atât de emotionat, încât n-am mai avut curajul sa-l întreb daca mi se pot plati articolele. L-am întrebat, însa, dupa o saptamâna si am strâns aceeasi mâna calda.
Alta data, redactorul mi-a laudat un articol pe care îl publicase în fruntea revistei. Eu am zâmbit orgolios, în tot timpul discursului. N-am capatat, însa, nici atunci, nimic. Mi-a spus ca revista se vinde greu, ca bani sunt putini, ca de-abia traieste el, ca vai de lume, cu ce-i da direc-78
79
torul. Redactorul era elegant îmbracat si-si cumpara foarte multe ca frantuzesti.
Pe d-l Leontescu îl cunosc din vara. îmi publica tot ce-i trimiteam prin posta, în plicuri mari, albe. Câteodata îi scriam si despre nevoile mele si lasam sa înteleaga ca sunt un student sarac si ca m-ar putea ajuta. încercam sa par îndurerat. Ma trudeam sa scriu pagini duioase, pe care le semnam cu numele întreg si cu adresa. Asteptam, apoi, înfrigurat saptamâna întreaga. Domnul redactor îmi publica numar dupa numar articolele. Acasa, sau la "Posta redactiei", nimic.
