- si am fixat cotizatiile lunare, cinci lei pe fiecare luna, anul trecut. Anul acesta, zece lei.
Noi am mai avut "Societati" în tot cursul liceului, dar nici una n-a fost atât de placuta ca "Muza".
în clasa a IlI-a eram obligati sa frecventam sedintele Societatii clasei a Vi-a. Se comunicau acolo lucruri foarte interesante. Domnul director ne tinea predici morale. Pentru ca directorul de atunci era un domn batrân si iubea mult morala. Un elev din clasa a VUI-a ne vorbea un ceas despre evolutia materiei, vibratiile eterului, discutiile Einstein-Bergson sau despre valoarea silogismului în stiinta. Un altul ne citea nuvele originale. Clasa a Vi-a avea si câtiva poeti.
Poeti fecunzi, în fiecare sedinta ne citeau, pe rând, zeci de strofe. în ceea ce ne priveste pe noi cei din cursul inferior, nu ni se dadea voie sa plecam, nici sa dormim. Ni se îngaduia, cel mult, sa nu fim atenti. Ni s-a marturisit ca, în orice caz, nu riscam sa fim întrebati asupra conferintelor.
în clasa a V-a alcatuiseram un "Cerc de studii". Robert ne-a vorbit, cel dintâi, despre Racine. Izvorul lui era Faguet. La sfârsit, Leiber s-a ridicat si l-a combatut. Izvorul acestuia era Brunetiere. S-au iscat discutii aprinse. Spre seara, Robert s-a simtit jignit si s-a retras, sfidându-si criticul. La a doua sedinta s-au adunat cinci membri. Dar printre ei nu era si conferentiarul. Asa ca acestia au început sa joace risca la tabla.
"Muza", însa, e cu totul altceva. Mai întâi, la "Muza" vin si domnisoare. Si înca domnisoare dragute, voioase si îndraznete. Dupa fiecare Sedinta, noi comentam ore întregi activitatea societatii si farmecul membrelor. Mai ales farmecul membrelor.
67
Una din cele dintâi griji ale Societatii noastre a fost de a tipari plicuri cu en-tete si a cumpara, de toti banii strânsi de la cotizatii, farduri si barbi. Aceasta, pentru ca "Muza" e o societate dramatica, si noi voim cu tot dinadinsul sa jucam teatru. Nu ne împiedica nimic. Declamatiile dovedisera ca mai toti membrii pot aparea cu izbânda pe scena si toti eram dornici de aceasta.
încaperile de la subsol sunt numai bune pentru reprezentatii. în fund, salonul, cu ferestrele sus, la strada. E spatios, elegant si are si un pian. în fata salonului, o odaita mai mult lunga decât scurta: scena. Usa dintre salon si scena e cea mai discreta cortina. în timp ce se pregateste spectacolul, actorii pot circula în orice vestmânt pe scena, fara teama de a fi surprinsi. Sufleurul are, totodata, si grija cortinei. Trebuie, adica, sa pazeasca usa salonului si sa întrebe: "Cine e?"
de câte ori aude ciocanind.
La capatul scenei sunt doua usi. Una duce în curte. Cealalta, într-o odaita întunecoasa, care a folosit cândva drept bucatarie: cabinele artistilor, în aceste
"cabine" se transforma colegii nostri în personaje si apar pe scena.
Anul trecut nu s-a ajuns la reprezentatii publice. S-au facut numai repetitii. S-au încercat scene din însir-te Margarite si Napasta. în\' toamna aceasta, însa,
lucrurile au mers mult mai departe. în mai putin de doua luni, am izbutit sa jucam scene din Don Juan de Victor Eftimiu si Discipolul diavolului de Molnar. S-au tinut doua conferinte si mai multe comunicari critice. Si s-a cântat, de asemenea, la pianul din salon.
Hotarâsem sa jucam Don Juan înca din cea dintâi saptamâna de scoala. Am ales scenele finale. Don Juan - fireste - era Robert. Duhovnicul - parintele Ieronim - eram eu. Pajul lui Don Juan - Castagnete -era Dinu.
Eu si cu Dinu jucam pentru cea dintâia oara la "Muza". Robert, însa, repetase si în Napasta. I se dusese vestea ca e un priceput în ale teatrului. Nu scapa nici un spectacol, plânge la tragedii, cumpara foarte multe piese de teatru si cunoaste nenumarati artisti. El marturiseste ca e un actor de viitor si ne declama de câte ori are prilejul. Când a cerut sa joace pe Don Juan, deci, n-a fost refuzat. Nu putea fi refuzat.
Noua ne-a spus ca si-a "studiat rolul" si ca a "scos" foarte mult din eroul lui Victor Eftimiu. Noi eram curiosi sa-l auzim. Prima repetitie am facut-o la mine, într-o seara, cu Bricterian sufleur. A iesit de minune. Numai eu ma pripeam si uitam versuri. De altfel, eu niciodata n-am putut retine perfect versurile lungi.
Daca nu aveam sufleur, nici nu ma încumetam sa apar pe scena.
Sâmbata am avut sedinta cea mai izbutita. S-a reprezentat Don Juan, si toti actorii au avut succes.
Cu câteva saptamâni mai înainte începusera conferintele. Am vorbit eu despre Rama si Petrisor despre Claude Farrere. Conferinta mea a fost furtunoasa.
Aceasta, pentru ca nu trebuia sa dureze decât un sfert de ceas, iar dupa un sfert de ceas eu am vestit ca de-abia sfârsisem introducerea si ca ma pregatesc sa intru în subiect. Comitetul a protestat si, dupa cinci minute de vorbire, m-a întrerupt. Mi-a îngaduit sa sfârsesc pe Rama în sedinta urmatoare.
însa numai un sfert de ceas. Criticii mei -printre care stralucea Leiber - se bucurau si asteptau cu nerabdare sa treaca o saptamâna. Voiau sa ma sfâsie crunt în fata membrelor. Iar membre se aflau mai multe ca niciodata în sâmbata conferintei mele.
Faptul acesta m-a si zapacit. Eu am aparut pe scena grav si convins ca voi vorbi un sfert de ceas. Si ca voi sfârsi tot ce aveam de spus asupra profetului indian. Lucrurile s-au petrecut, însa, altfel. Venisera domnisoare multe. Una dintre membre, Lia, vestise la scoala, în clasa a Vi-a, ca voi vorbi eu. Desi faptul pare curios, eu am atras în sâmbata aceea foarte multe doi i lisoare. Lia mi-a facut reclama cu entuziasm: un baiat urât si rai: crescut, care nu vorbeste frantuzeste, nu pricepe engleza, nu saruta mâna L -nnisoarelor si nu stie cum se bea ceaiul, care citeste multa filozofie, vorbeste repede, da din mâini si tutuieste domnisoarele si care, cu toate acestea, roseste de zece ori pe ceas si e foarte timid.
Eram, credea ea, un fenomen. Si colegele Liei s-au grabit sa vina. Cu atât mai mult, cu cât se anuntase o conferinta despre cineva necunoscut.
Lia crezuse ca voi vorbi pe scena, asa cum am vorbit cu ea - cu o saptamâna mai înainte —,pe scaun. Crezuse ca ma voi apleca sa-mi leg sireturile la ghete, ca voi uita pentru ce m-am aplecat si ma voi juca cu sireturile. Crezuse ca ma voi învârti agitat si ma voi lovi cu mâinile de oglinda gesticulând...
Eu am aparut linistit pe scena. Am ajuns în fata masutei pe care se afla paharul cu apa si am început:
- Domnilor si domnisoarelor... Cineva, din fund, ma corecta:
- Invers...
Eu rosii. Fetele - care ocupasera cele dintâi rânduri de scaune - râsera. Erau toate de acord ca conferinta mea se vestea plina de haz.
- Domnilor, reîncepui eu, Rama a fost cel dintâi profet indian. Dar aceasta n-are
nici o importanta.
- De ce n-are? se întreba curios unul dintre numerosii mei ascultatori, care statea rezemat de un dulap.
Fetele gasira ca întreruperea aceasta e atât de comica, încât e de datoria lor sa râda. Si râsera. Lucrul acesta îl realizam foarte bine si cu multa usurinta.
68
69
Nestiind ce atitudine sa iau în timp ce ascultatoarele mele se desfatau, am apucat paharul cu apa si am început sa beau, fara entuziasm. Sala s-a aratat miscata o clipa de faptul ca eu beau apa dintr-un pahar. Dar a izbucnit, apoi, repede în hohote.
- Rog nu întrerupeti pe orator, am îngânat eu lasând paharul jos. Fetele au înteles fara greutate ca cuvintele acestea alcatuiau un
"spirit". Si l-au apreciat. Au batut din palme.
In fund, comitetul se framânta. Nu era seriozitate. Nu se asteptau, tocmai la mine, sa dau loc la astfel de scene. Trebuiau, însa, sa se resemneze si sa astepte sfârsitul conferintei.
Conferinta mea a continuat în aceeasi atmosfera pâna ce am auzit un glas, printre spectatori:
- Mai ai doua minute.
- Si eu nici n-am sfârsit introducerea.
- Foarte rau.
- Nu-i vina mea. Daca sunt întrerupt, nu-mi pot pastra sirul vorbirii. De ce ma întrerupeti?
- Dar nu te-am întrerupt noi.
- Dar cine?
- Domnisoarele dumitale...
Cuvântul "dumitale" m-a revoltat si m-a zapacit. Cautam o replica "tare". Fetele au început - fireste - sa râda. Comitetul, intervenind, si-a afirmat autoritatea:
-Ssst! SsstL. Sss!
- Dar au trecut cincisprezece minute, îsi aminti unul dintre aceia care stateau rezemati de" dulap.
