Fanfara intona arpegiul glorificator:
- Do-mi-sol-do. Do-sol-mi-dooo... Do-mi-sol-do...
Destul... Vasilica Dumitru, clasa a VIII-a reala, premiul al doilea.
- Bravo!... Bravo, Dumitre!
Vasilica Dumitru, înalt, ghebos, cu urechile lungi, ciupit de varsat, pistruiat, cu nasul rosu si fruntea îngusta, înainta timid, ca fiu de spalatoreasa, pâna la masa cu premii. Directorul îi zâmbi dulceag, îi strânse mâna si-si netezi apoi încruntat pletele. Se strigara alti fericiti si sâr-guitori elevi. îsi luau fiecare bratul cu carti sau numai câte o carte si, cu fetele îmbujorate, se întorceau împiedicându-se, nemaicutezând sa intre în banci. Vorbeau între ei, îsi cercetau premiile, iar din fundul sufletelor se ridicau invidiile ca niste aburi calzi. Ceilalti, multimea anonima a promovatilor mediocri si a corigentilor - dintre repetenti nu venisera nici unul la serbare - aplaudau fals rasplata colegilor încununati.
-Bravo, Mandea!
- Sa traiasca! -Bravo, Sandule!...
Strângeau mâna lui Alexandrescu Alexandru, dar ei gândeau ca fiecare ar fi putut fi, tot pe dreptate, încununat. Si unii se întunecau, iar altii exagerau masca bucuriei, aplaudându-si din rasputeri colegii.
Eu ascultam si îmi era teama ca ceilalti sa nu afle ceea ce se petrecea înlauntru-mi. Voiam sa par linistit, ca sa nu se spuna ca invidiez pe cei câtiva neghiobi încoronati. Dar, înconjurându-ma premiantii, simteam ca îmi slabesc puterile. In curând aveam sa-mi trâmbitez ura. Uram pe acei adolescenti cu fruntile înguste, inculti si impersonali, care îsi învata lectiile, se duc la cinematograf si se masturbeaza în fiecare noapte. Uram trupurile acelea plapânde sau robuste, albe, negricoase si fetele roze sau palide, cu ochii încercanati si supti. Munca mea si torturile mele, si rezultatele mele nu erau pretuite. Aceasta, pentru ca nu puteam învata matematica si nu stiam germana. Judecam cu o fierbinte nedreptate. Ceea ce îmi placea mie, acelea erau necesare. Ce sa fac cu matematica la stiintele naturale?
- învat ce-mi place mie, m-auzi? Toti suntem niste imbecili... încheiam astfel, brutal, discutia cu un coleg premiant.
- Imbecili, m-auziti?...
Poate urlam, pentru ca se întorceau capete catre mine, si colegul s-a j furisat, intimidat.
M-am linistit,apoi, gândind la biblioteca si manuscrisele mele si la j turma adolescentilor. Ca întotdeauna, ca sa ma mângâi, exageram.
Am cercetat cu Dinu listele ce se lipisera la un geam. Din clasa noas tra eram patru corigenti la matematica: Dinu, Chioreanu, eu si Bona Dinu îmi era prieten. Ceilalti doi, cei mai prosti din întreaga clasa.
54
Faptul ar fi trebuit sa ma umileasca. Altadata, aveam cel putin tovarasi mai selecti de corigenta...
M-am întors cu Dinu, glumind.
Când venii la masa, întrebai de la usa:
- Stiti câti corigenti sunt de la noi, din clasa, la matematici? Saisprezece.
S-au mirat cu totii. Ma priveau prietenos si încercau sa ma consoleze. Eu ma prefaceam trist, dar ma bucuram din tot sufletul ca tata nu-mi predica nimic si ca mama nu ma va lipsi de bani în saptamâna aceasta. Mi-au cerut amanunte asupra serbarii, asupra profesorilor, prietenilor, colegilor, cunoscutilor, necunoscutilor.
A trebuit sa ma prefac trist pâna seara.
Sau, poate, sunt cu adevarat trist...
IX. VACANTA
E cald si eu sunt liber sa citesc ce-mi place. Nu ma gândesc la corigenta. Am sa ma apuc de matematica la sfârsitul lui august si tot atunci am s-o învat. Sunt liber, sunt stapân pe timpul meu. M-am gândit mult daca nu trebuie sa plec, sa fug pentru totdeauna. E un gând care se întoarce rabdator, de câte ori izbutesc sa-l ajung. Ma framânta noptile. Ar fi atât devfrumos sa fug... Nu stiu daca îmi lipseste curajul. Ma gândesc la atâtea piedici pentru care nu sunt înca pregatit sa le înfrâng. Eu nu înteleg nimic din tot ceea ce priveste pasaportul. Daca as capata unul, mi-ar fi usor sa ma descurc.
Prietenii toti îmi spun ca si ei au vrut sa fuga. Fuga mea nu e însa o trecatoare nostalgie dupa aventuri, nici o copilareasca predare în fata plictiselilor scolii. Eu trebuia sa fug dintr-o necesitate launtrica, pe care nu o înteleg, dar care îmi stapâneste vointa. Simt ca mi s-ar rupe sufletul, ca m-as sufoca altfel. Simt nevoia sa vietuiesc asa cum vreau eu, luptând. Aici, în mansarda, ma lupt numai cu mine. Am ajuns un campion încercat, un calau al sentimentalismului, un temnicer cu inima rece. Dar trebuie sa lupt cu oamenii. Aceasta e o porunca din launtrul meu. Sunt cuprins la rastimpuri de o furie oarba împotriva celorlalti si împotriva mea, care vietuiesc în celula si nu stiu sa înfrâng în viata.
Daca as fugi, as fi atât de puternic... Ma ghicesc ratacind singur, fara teama de mine, fara griji, muncind si citind atât cât vreau eu. Cred ca nimeni nu m-ar recunoaste, într-atât as vietui o viata straina.
55
Cel din urma îndemn la fuga m-a tulburat dupa ce am cunoscut, într-o dimineata, pe o banca la Sosea, si am petrecut patru ceasuri de vorba cu un vagabond. Citeam o nuvela de Panait Istrati. Vecinul meu de banca m-a rugat sa îi împrumut revista. A citit-o repede. Am intrat, apoi, în vorba. Un evreu tânar, prost îmbracat, care ratacise mult si îndurase multe. Mi-a spus de umerii zdrobiti în porturi. Eu am înteles ca n-am sa pot ajunge niciodata hamal si m-am întristat. Mi-a vorbit, însa, de viata stranie pe care o duc pianistii cabareturilor de periferie, îmbarcati pe vapoare levantine, ajunsi în porturi calde, dormind în hoteluri murdare, petrecându-si noptile în orchestre de naufragiati cosmopoliti. Eu îmi simteam carnea încrâncenata de bucurii. Mi se parea ca numai o astfel de viata m-ar fi linistit.
Tânarul fugise din Basarabia, fusese picolo într-o cafenea din Brasov, ajunsese ucenic într-o ceainarie din Constantinopol, apoi paznic la o magazie de lemne în Smirna, fugise din nou, pe un vapor grecesc,-pâna la Cairo. Aici a ramas aproape un an. N-a putut învata englezeste. Citeste ruseste, româneste si frantuzeste. E inteligent si incult. S-a temut sa-mi dezvaluie credintele sale politice, dar i le-am ghicit.
Am vorbit amândoi despre Panait Istrati, pe care îl adora. Eu am încercat sa-l conving de inferioritatea vadita a scrierilor braileanului parvenit. Tânarul m-a
numit, glumind, "burghez" si m-a asigurat ca nu pot, înca, întelege pe Panait.
Despre ce n-am vorbit, patru ceasuri, pe banca pustie, în amiazi? Când ne-am despartit, plecam cu alte doruri, cu alt pas, cu alt zâmbet. A doua întâlnire m-a facut sa gândesc asupra unor fapte de viata vie, pe care le cunosteam din auzite sau din carti. Gândurile mi-au daruit alti ochi, cu care îmi priveam mai banuitor tovarasul si mai prudent aventura mea.
Am întârziat de vorba într-o berarie pe care mi-o fixase el. L-am întrebat cum a venit la Bucuresti. Din tot ce mi-a povestit, capatam impresia ca ma minte. Mi-a spus ca venea de la Hamburg, ca "lucrator". Se ferea sa precizeze meseria.
Furat de vorba, mi-a marturisit ca parasise Parisul acum zece zile. Uitase de Hamburg. întelegeam ca petrecu-• se mult timp în Franta. Era prea\' incult ca sa retina atâtea numiri, atâtea locuri, atâtea minunatii, dintr-o convorbire sau dintr-o carte. Vorbea curgator, cald, amestecând fraze de argot, pe care nu le întelegeam întotdeauna.
Pe mine ma cuprinsese, dintr-o data, neîncrederea. îl priveam corect si, poate, cu banuieli în ochi. Nu întelegeam cum se putuse strecura prin atâtea tari ca lucrator. încercai sa-l surprind. Tovarasul meu a început sa râda, fermecat. A rostit atunci o înjuratura - savuroasa, m-a asigurat el — pe ruseste. Mi-a spus ca nu sunt decât un simplu "burghez detectiv".
56
Ca as putea intra agent la Siguranta, sa urmaresc tipii suspecti. Apoi a cerut o sticla scumpa de vin si a început sa-mi povesteasca o suma de lucruri care ma entuziasmau prin ineditul lor, prin cinismul cu care erau marturisite.
Tânarul traia în fiecare oras, din ceea ce câstiga, cu o "fata" mereu schimbata.
Avea o ciudata însusire de a supune vointa fetelor de trotuar, îsi alegea pe cea mai frumoasa. Gasea astfel casa si bani. El vagabonda în timpul zilei, fuma în gradini publice si seara juca biliard în cafenele pâna la ceasul când trebuia sa-si întâlneasca tovarasa.
Povestea toate acestea antrenant, golind pahare, încercând sa ma înspaimânte prin imoralitatea sa. Eu ma tulburam nu de tot ce-mi spunea, ci de faptul ca-i aprobam faptele. As fi vrut sa descopar o încercare de revolta, de dezgust, si strângeam buzele de furie ca aventurile lui ma atâtau, ma seduceau.
