Dupa masa am descifrat la pian foarte mult, ceea ce nu se mai întâmplase de câtiva ani. Era unsprezece si un sfert când m-am suit din nou în mansarda.
- Lasa, mi-am spus. Sa nu-mi obosesc ochii citind noaptea. Sa pun ceasul sa ma scoale la trei.
Am început sa ma dezbrac, fericit. Nu e prea devreme la trei?
Hotarâi: ma scol la patru.
Când ma îndreptam spre masa, sa sting lampa, m-am razgândit si am pus ceasul sa sune la cinci.
Si ceasul a sunat la cinci. Dar eu visasem vise rele toata noaptea si l-am lasat sa sune.
- Ia mai slabeste-ma, i-am spus pe jumatate adormit, ca si cum ceasul ar fi fost de vina daca a sunat la cinci. Si m-am întors pe partea cealalta...
- Bre, ai matematica!... Scoala-te!
- Ei, si ce e daca am matematica? Matematica ma creeaza pe mine sau eu pe ea?
Si iar am adormit. Dar m-a lovit lumina diminetii în ochi si m-am desteptat. A început sa-mi para rau sa dormisem un ceas si jumatate mai mult decât trebuia. Am început sa ma ocarasc în gând cu glas tare.
- Nu sunt decât un adolescent ca si toti ceilalti. N-am sa ajung niciodata nimic.
Nu-i nimic de capul meu. Pacat de timpul pierdut cu scoala. N-am vointa nici cât un clapon.
Toate acestea, menite sa ma cutremure si sa ma îndragosteasca de trigonometrie.
Zadarnic. Dupa ce m-am spalat si m-am îmbracat, am început sa citesc un capitol din cartea lui Iorga.
- ...Nu sunt atât de naiv sa ma consum la sase cu matematica?
în realitate nu era sase, ci sapte fara cinci. Am citit din Istoria literaturilor romanice pâna la opt. Atunci mi-a adus tata laptele si pe mine m-a gasit rasfoind înfrigurat logaritmii. Parea foarte multumit.
- Merge? Merge?
- Greu, foarte greu. De la patru ma lupt cu ea. Nu stiu ce-oi face. Sunt foarte obosit.
Tatal ma privi mângâietor.
- Mai plimba-te putin prin gradina si apoi mai citeste iar. Cred ca n-o fi atât de rau sa va asculte greu...
- A spus ca ne asculta foarte greu...
La opt si un sfert am început sa socotesc câte pagini mai aveam de citit si le-am împartit la numarul orelor disponibile.
Am repetat socoteala de trei ori, pentru ca parea ca ma intereseaza foarte mult rezultatul exact.
Am desenat un cerc.
- Ei, si ce-are sa fie daca nu m-oi prezenta la examen?
- Are sa ma lase corigent.
- Ei, si ce-are sa fie daca m-o lasa corigent?
- Au sa râda toti de mine.
- Ei, si ce-are sa fie daca au sa râda toti de mine?
îndoiala nu mai ma lasa sa împart cercul în patru si sa-i însemn extremitatile diametrelor A, B, C, D.
- Ce-mi pasa mie daca ma lasa corigent? Nu stiu eu cine sunt? Nu sunt eu?
Aveam dreptate: eu eram. Dar aceasta nu însemna nimic pentru Vanciu.
- Ei, si ce-mi pasa mie de Vanciu? Asa era: ce-mi pasa mie de Vanciu?
- Chiar e mai bine sa ma lase corigent. Am destula vreme la vara sa învat cu sârg. Am sa învat patru ceasuri pe zi, de va ramâne Vanciu uluit. Si atunci nu ma va lasa corigent la anul, nici în clasa a VUI-a. Trebuie sa învat, odata, temeinic matematica. Am sa învat la vara. E chiar foarte inteligenta hotarârea mea: sa învat la vara...
Mi-am strâns bucuros cartile si le-am înghesuit sub masuta cu reviste. Am alergat jos si i-am vestit pe toti ca nu ma prezint la examen.
- Cum, voiti sa promovez iarasi superficial?
Si la anul sa ramân iarasi corigent, si iar în clasa a VlII-a?
Trebuie sa învat, odata, temeinic, matematica. La vara, am vreme destula. E
foarte inteligent ceea ce fac...
Astfel, si anul acesta, ca întotdeauna, ramân corigent.
