Trompetist alto eram si eu. Dar mi se umflau buzele si rasuflam obosit dupa fiecare sedinta. Ceea ce m-a hotarât sa nu mai vin la repetitii, de doua luni. Ca sa nu ma vada, ma pitii sub banca.
Maestrul si-a strâns bagheta si - obez iluminat - a început. "Marsul" era una din numeroasele sale compozitii. Fara tromboane suficiente si cu un tobosar anemic, fanfara nu izbutea sa emotioneze. Melodia se pierdea pe alocuri, acoperita de acompaniamentul trompetelor alto. Fi-nalurile se împlineau mai întotdeauna fals, spre ciuda d-lui director. Maestrul se zapacise cu totul. Când metalul tremura cu un semiton mai jos, se apropia de cântaret si-l lovea cu bagheta.
- Am sa te spun d-lui director... Apoi, catre "dreaga fanfara:
- Duc \' nu veniti ia repetitii?... Forte, acolo, forte!...
Aplauzele prea lungi, au facut sa roseasca pe director si pe maestru.
- Sa cânte Potpuriu! dumitale, propuse imperativ d-l director. Baietii asteptau ca pe o delicioasa revelatie ultima compozitie a maestrului.
-Bravo! Bravo!...
O privire de lânga catedra îi linisti.
Parintii devenisera nerabdatori. Premiantii transpirau.
- SstL. La patru, începeti... Un, doi...
"Potpuriul national" începea cu o doina. Dar solistul, un brun înalt si scofâlcit, obosise. Când trebuia sa tina nota mai mult de trei masuri, îsi umfla obrajii, stacojii, si închidea ochii. Sunetele se îngrosau, se înaspreau.
- Firanescule, mai cu putere!... implora maestrul, strângând bagheta. Un grup
de elevi dinapoia fanfarei repetara încurajarea:
- Nu te lasa, Firanescule!...
Solistul rasufla umed când se sfârsi doina si începu sârba. întreaga fanfara zâmbea publicului, maestrul zâmbea fanfarei, iar publicul acompania cu vârful ghetelor.
Grupurile de elita, din fiind, organizara un acompaniament pe pupitre. Parintii întorceau capetele, întrebatori. Atunci, d. director se ridica si, în mijlocul sârbei, glasui:
- Hei! Voi, aia din fund, va dau afara...
Diletantii amutira. Amuti, peste putin, si fanfara, acoperita cu aplauze. Cinci minute pauza. Apoi, începu premiile. Un secretar, peltic, striga.
- Bradescu Mihail, clasa a VUI-a reala, premiul I cu cununa.
53
Fanfara intona arpegiul glorificator:
- Do-mi-sol-do. Do-sol-mi-dooo... Do-mi-sol-do...
Destul... Vasilica Dumitru, clasa a VIII-a reala, premiul al doilea.
- Bravo!... Bravo, Dumitre!
Vasilica Dumitru, înalt, ghebos, cu urechile lungi, ciupit de varsat, pistruiat, cu nasul rosu si fruntea îngusta, înainta timid, ca fiu de spalatoreasa, pâna la masa cu premii. Directorul îi zâmbi dulceag, îi strânse mâna si-si netezi apoi încruntat pletele. Se strigara alti fericiti si sâr-guitori elevi. îsi luau fiecare bratul cu carti sau numai câte o carte si, cu fetele îmbujorate, se întorceau împiedicându-se, nemaicutezând sa intre în banci. Vorbeau între ei, îsi cercetau premiile, iar din fundul sufletelor se ridicau invidiile ca niste aburi calzi. Ceilalti, multimea anonima a promovatilor mediocri si a corigentilor - dintre repetenti nu venisera nici unul la serbare - aplaudau fals rasplata colegilor încununati.
-Bravo, Mandea!
- Sa traiasca! -Bravo, Sandule!...
Strângeau mâna lui Alexandrescu Alexandru, dar ei gândeau ca fiecare ar fi putut fi, tot pe dreptate, încununat. Si unii se întunecau, iar altii exagerau masca bucuriei, aplaudându-si din rasputeri colegii.
Eu ascultam si îmi era teama ca ceilalti sa nu afle ceea ce se petrecea înlauntru-mi. Voiam sa par linistit, ca sa nu se spuna ca invidiez pe cei câtiva neghiobi încoronati. Dar, înconjurându-ma premiantii, simteam ca îmi slabesc puterile. In curând aveam sa-mi trâmbitez ura. Uram pe acei adolescenti cu fruntile înguste, inculti si impersonali, care îsi învata lectiile, se duc la cinematograf si se masturbeaza în fiecare noapte. Uram trupurile acelea plapânde sau robuste, albe, negricoase si fetele roze sau palide, cu ochii încercanati si supti. Munca mea si torturile mele, si rezultatele mele nu erau pretuite. Aceasta, pentru ca nu puteam învata matematica si nu stiam germana. Judecam cu o fierbinte nedreptate. Ceea ce îmi placea mie, acelea erau necesare. Ce sa fac cu matematica la stiintele naturale?
- învat ce-mi place mie, m-auzi? Toti suntem niste imbecili... încheiam astfel, brutal, discutia cu un coleg premiant.
- Imbecili, m-auziti?...
Poate urlam, pentru ca se întorceau capete catre mine, si colegul s-a j furisat, intimidat.
M-am linistit,apoi, gândind la biblioteca si manuscrisele mele si la j turma adolescentilor. Ca întotdeauna, ca sa ma mângâi, exageram.
Am cercetat cu Dinu listele ce se lipisera la un geam. Din clasa noas tra eram patru corigenti la matematica: Dinu, Chioreanu, eu si Bona Dinu îmi era prieten. Ceilalti doi, cei mai prosti din întreaga clasa.
54
Faptul ar fi trebuit sa ma umileasca. Altadata, aveam cel putin tovarasi mai selecti de corigenta...
M-am întors cu Dinu, glumind.
Când venii la masa, întrebai de la usa:
- Stiti câti corigenti sunt de la noi, din clasa, la matematici? Saisprezece.
S-au mirat cu totii. Ma priveau prietenos si încercau sa ma consoleze. Eu ma prefaceam trist, dar ma bucuram din tot sufletul ca tata nu-mi predica nimic si ca mama nu ma va lipsi de bani în saptamâna aceasta. Mi-au cerut amanunte asupra serbarii, asupra profesorilor, prietenilor, colegilor, cunoscutilor, necunoscutilor.
A trebuit sa ma prefac trist pâna seara.
Sau, poate, sunt cu adevarat trist...
IX. VACANTA
E cald si eu sunt liber sa citesc ce-mi place. Nu ma gândesc la corigenta. Am sa ma apuc de matematica la sfârsitul lui august si tot atunci am s-o învat. Sunt liber, sunt stapân pe timpul meu. M-am gândit mult daca nu trebuie sa plec, sa fug pentru totdeauna. E un gând care se întoarce rabdator, de câte ori izbutesc sa-l ajung. Ma framânta noptile. Ar fi atât devfrumos sa fug... Nu stiu daca îmi lipseste curajul. Ma gândesc la atâtea piedici pentru care nu sunt înca pregatit sa le înfrâng. Eu nu înteleg nimic din tot ceea ce priveste pasaportul. Daca as capata unul, mi-ar fi usor sa ma descurc.
Prietenii toti îmi spun ca si ei au vrut sa fuga. Fuga mea nu e însa o trecatoare nostalgie dupa aventuri, nici o copilareasca predare în fata plictiselilor scolii. Eu trebuia sa fug dintr-o necesitate launtrica, pe care nu o înteleg, dar care îmi stapâneste vointa. Simt ca mi s-ar rupe sufletul, ca m-as sufoca altfel. Simt nevoia sa vietuiesc asa cum vreau eu, luptând. Aici, în mansarda, ma lupt numai cu mine. Am ajuns un campion încercat, un calau al sentimentalismului, un temnicer cu inima rece. Dar trebuie sa lupt cu oamenii. Aceasta e o porunca din launtrul meu. Sunt cuprins la rastimpuri de o furie oarba împotriva celorlalti si împotriva mea, care vietuiesc în celula si nu stiu sa înfrâng în viata.
Daca as fugi, as fi atât de puternic... Ma ghicesc ratacind singur, fara teama de mine, fara griji, muncind si citind atât cât vreau eu. Cred ca nimeni nu m-ar recunoaste, într-atât as vietui o viata straina.
55
Cel din urma îndemn la fuga m-a tulburat dupa ce am cunoscut, într-o dimineata, pe o banca la Sosea, si am petrecut patru ceasuri de vorba cu un vagabond. Citeam o nuvela de Panait Istrati. Vecinul meu de banca m-a rugat sa îi împrumut revista. A citit-o repede. Am intrat, apoi, în vorba. Un evreu tânar, prost îmbracat, care ratacise mult si îndurase multe. Mi-a spus de umerii zdrobiti în porturi. Eu am înteles ca n-am sa pot ajunge niciodata hamal si m-am întristat. Mi-a vorbit, însa, de viata stranie pe care o duc pianistii cabareturilor de periferie, îmbarcati pe vapoare levantine, ajunsi în porturi calde, dormind în hoteluri murdare, petrecându-si noptile în orchestre de naufragiati cosmopoliti. Eu îmi simteam carnea încrâncenata de bucurii. Mi se parea ca numai o astfel de viata m-ar fi linistit.
Tânarul fugise din Basarabia, fusese picolo într-o cafenea din Brasov, ajunsese ucenic într-o ceainarie din Constantinopol, apoi paznic la o magazie de lemne în Smirna, fugise din nou, pe un vapor grecesc,-pâna la Cairo. Aici a ramas aproape un an. N-a putut învata englezeste. Citeste ruseste, româneste si frantuzeste. E inteligent si incult. S-a temut sa-mi dezvaluie credintele sale politice, dar i le-am ghicit.
Am vorbit amândoi despre Panait Istrati, pe care îl adora. Eu am încercat sa-l conving de inferioritatea vadita a scrierilor braileanului parvenit. Tânarul m-a
