Iar astazi am citit Ulita copilariei si-am plâns. Am plâns, pentru ca eu n-am simtit niciodata cele ce simt eroii cartii acesteia. Eu le-am visat numai. Eu n-am avut mosie si n-am avut prietene care sa-si petreaca convalescenta la mosia mea. Când eram mic, adormeam tremurând de frig si ma jucam cu fetele
cizmarului de alaturi, care n-au avut niciodata ciorapi si purtau rochite de stamba. Iar eu numai am\'visat dudui si m-am jucat înainte cu fetele cizmarului.
Am plâns, dar am pus apoi cartea în raft si am râs. Am râs de mine, pentru ca eram înca sentimental si visator. Si mi-am spus: Ulita copilariei e o caramela buna pentru baietii slabi de înger, ca Robert si ca Dinu. E o carte cu papusi luxoase, cu poze si cu idile. E buna pentru copiii de boieri, care calaresc, fumeaza si saruta zarzari înfloriti.
Eu n-am sarutat niciodata zarzari înfloriti. Eu mi-am muscat buzele, pentru ca nu stiam cine sunt. Eu ma întrebam si ma chinuiam sa raspund si ma ofileam negasind raspunsuri.
Eu îmi simteam carnea tremurând si ma loveam, pentru ca eram sarac si nu puteam face ce faceau ceilalti.
Am uitat toate acestea? Am uitat romanul meu? Mi-am uitat sufletul, care sufera necunoscut de nimeni, si mintea, care se zbate dornica de ceea ce imbecilii din jurul meu ignoreaza pâna si cu numele?
Am plâns, pentru ca un adolescent bogat, frumos si cu parul castaniu s-a îndragostit de o boieroaica poftitoare de- tutun, care cânta Shehere-42
zade la pian? Mi-am recunoscut eu generatia în fericitii de la Medeleni? Mi-am pierdut eu vacantele pentru ochii Soniei, ori m-am vârât în camari cu hârtoage, cu ochii lacramând de miopie, cu trupul chinuit de seva adolescentei si cu sufletul înfrigurat de asteptarea adevarului, pe care-l cautam zi si noapte?
Unde îmi era hotarârea mea de a ma arata lumii asa cum sunt, constient de superioritatea mea si de nerozia contemporanilor mei? Unde îmi e dorinta crunta de a ma gasi si a ma poseda în întregime, daca plâng, pentru ca Stefanei a cunoscut "cel din urma basm"?
Am uitat ca-mi spargeam dintii de furie si de invidie si ca mi-am fagaduit naprasnic ca voi ajunge cât mai curând cineva si ca atunci voi desface salbatic pulpele celor mai frumoase femei, numai pentru ca eu, EU, am îndurat ani de-a rândul chinurile carnii, numai pentru ca EU Am fost lipsit de bani si de trup frumos, si de ochi frumosi, si de obraji frumosi?
Am uitat si am plâns pe foile unei carti din Cultura Nationala? Am sfârsit Ulita copilariei înainte de a sfârsi La lutte universelle a lui Dantec?
Si nu mi-e rusine de mine însumi?... Nu mi-e rusine de numele meu si de durerea mea, si de vrerile mele?...
....Zadarnic. Eu am ramas tot trist si tot îndragostit de Sonia.
Iarta-ma, Ionel Teodoreanu; dar daca exista Sonia, spune-i ca un baiat urât, care nu stie ce vrea, e trist din pricina ochilor ei.
Spune-i sa vina sa-mi daruiasca trei cuvinte de mângâiere.
Spune-i ca nu cer altceva decât sa ma mângâie si sa nu se înspaimânte de mine.
Iar daca Sonia nu vrea sa plece de acolo, din Moldova ei, spune-i sa-mi trimita adresa, pentru ca eu am sa-mi vând cartile lui Felix Le Dantec si am sa ma duc sa ma mângâie Sonia...
VI. LUNI8-9, GERMANA
în clasa I am ramas corigent la franceza, germana si româna. îmi petreceam dupa-amiezile pe un maidan, descult, înadusit, miop, jucând oina. Ajunsesem vestit în fulgerarea cu care prindeam mingea si o repe-zeam în genunchiul celui din careu. Se vorbea chiar de intrarea mea în echipa liceului. Doua lucruri se împotriveau, însa. Mai întâi, eram cel mai lenes, mai neglijent si mai rautacios din clasa. Si eram miop. Daca vedeam prea bine genunchiul adversarului, apoi nu mai aveam nicio-
43
data timp sa vad mingea, când ma aflam în careu. Scapam numai prin nepriceperea celui ce lovea.
Trei corigente însemna o repetenta aproape sigura. Când am aflat vestea, m-am gândit serios, un sfert de ceas, la sinucidere. Ma înspaimântau, e drept, chinurile si moartea. Dar pentru ca rusinea trebuia, oricum, spalata printr-un act de curaj, ma trudeam sa gasesc un mijloc, ca prietenii sa ma surprinda chiar în clipa când voiam sa înghit pastila. Nu stiam eu prea bine cum puteam sa capat pastile din acelea cu care se ucid oamenii nefericiti, dar aceasta nu-mi stânjenea planurile. Ma închipuiam disperat, cu pastila între dinti, luptând cu prietenii ce voiau sa ma pastreze vietii. Auzeam chiar cum strigam, zbatându-ma: . - Nu, nu... lasati-ma sa mor!...
Aici, eram emotionat. Dintr-o nelamurita dorinta, mergeam cu gândul si mai departe. Ma închipuiam mort. Zaream prietenii uluiti, colegii bucurându-se în ascuns de acest eveniment inedit si auzeam plânsul mamei. închipuindu-mi toate acestea, lacramam, socotindu-ma persecutat de Faradopol, barbat trupes, maior în rezerva si profesor de germana. Baietii, la groapa mea, strigau:
- E un criminal, e un criminal!...
Iar eu regretam ca, fiind mort, nu mai puteam sa-mi arat multumirea printr-un zâmbet.
Dupa un sfert de ceas, însa, pe neasteptate, m-am linistit. M-am asezat pe o banca si priveam rândurile de fericiti ce ocupau bulevardul.
- Acestia nu sunt corigenti la germana, constatai eu, întristându-ma.
De germana ma îngrozeam. La început, socotii ca este o datorie patriotica sa nu învat limba dusmanilor mei. Mai apoi, începu sa ma stapâneasca teama de profesor. Nu ajunsese înca director. Venise de pe front cu o tunica ofitereasca si izbutea sa ne faca sa uitam "lectia" numai cu o privire.
- Was haben sie heute?
M-a înfricosat preludiul acesta sase ani. Cum sunt în banca I, trebuia sa raspund mai întotdeauna:
- Das Haus!
- Magarule!... Asa se raspunde?
- ?...
- Se raspunde cu o propozitie întreaga. De câte ori sa-ti spun? Was haben sie heute?
- Haben sie heute: Das Haus!
- Asa se raspunde?
- ...o propozitie întreaga, bâigui eu.
Sub*propozitiile, privirile si proportiile profesorului de germana, uitam tot.
- Iesi la lectie. Unde e caietul?
în caiet se aflau transcrise - cu litere "nemtesti" - câteva duzini de cuvinte pe care trebuia sa le învatam.
