Directorul - adica Bricterian - cheama servitorul, zis Cotet. Pe servitor îl joaca Vintilescu. Pentru ca amândoi sunt din judetul Severin. Directorul suna. Intra servitorul:
- Ia cheama, mai, pe domnii profesori de muzica si gimnastica. Profesorii sunt chemati ca sa dea lamuriri parintelui exasperat de orele suplimentare.
Baietii sunt obositi. Stau rezemati de ziduri si privesc zbuciumul regizorului, al autorului si al celor doi profesori de muzica si gimnastica. Totusi, unii lucreaza.
Gianni "repeta" rolul cu Morariu, dansând. Fanica se trudeste sa învete pe cei cu cupletele grele. La rastimpuri îi asculta si îi ameninta încruntat când fac prea multe greseli. Bricterian încearca la orga, cu un deget, Cavalcada Walkyriei.
Cel mai multumit e, însa, Robert. Se plimba prin clasa cu picioarele încovoiate în ritmul unui dans improvizat pe muzica cupletului, cu capul lasat într-o parte, cu mâinile departate de trup, ochii pe jumatate închisi. Sorbea deja gloria, voluptatea bisarii în scena deschisa, dupa cum ne-a marturisit el.
Se opreste în fata mea. Ma bate pe umar si apoi îmi încredinteaza ultima lui taina:
- Stii c-am învatat cupletul Bacalaureatului?
- Impecabil. Mi-am\'aranjat si costumul. Si cum am sa ma fardez. Ochii facuti, buzele rosii, putin rosu în obraz... îi tai pe toti... Or sa se uite damele la mine.
Si nu numai atât. La repetitia generala, el se va învata sa priveasca -în timp ce cânta cupletul - prin loji.
- Asa fac toti artistii mari. Iar dupa reprezentatie, îti jur c-am sa primesc scrisori de dragoste si declaratii.
Tace. Ma priveste în ochi si îmi zâmbeste dulce. Ma mângâie pe obraz.
- Al dracului mai esti tu, doctore.
Plecam în grupuri. Filimon povesteste anecdote si baietii râd zgomotos, ca sa-i faca placere. în fata portii ne despartim în trei cete. Baietii mondeni se îndreapta catre Calea Victoriei.
Noi, actorii, nu ne îngrijim de lectii. Profesorii nu îndraznesc sa ne asculte. îi mintim ca facem repetitii în fiecare zi, toata dupa-ami Profesorii ne cruta.
Fiecare se gândeste ca îsi are un reprezentant pe na. Asa sunt profesorii: oameni cumsecade.
VII. DRUMUL CATRE MNE ÎNSUMI
Trebuie sa ma cunosc. Trebuie sa stiu odata sigur cine sunt si ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru ca mi-era teama. Mi-era teama ca nu voi izbuti sa-mi luminez sufletul sau ca lumina ce va aluneca asupra-i sa nu ma îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla daca acestea nu exista aievea? Daca ele n-au fost decât o parere?
Ceva mai mult. Eu am cautat sa ma supun acestor trasaturi pe care le-am socotit parti din sufletul meu. Mi le-am impus si mi le-am însusit. Ce se va întâmpla cu ele, daca voi sti ca nu sunt decât niste vestminte îmbracate în sila?
Voi putea, oare, sa le parasesc fara sa ma copleseasca golurile sufletului meu?
Am hotarât de multe ori sa ma analizez pâna la capat, sa patrund cât mai adânc si calm în suflet. Dar n-am izbutit. Niciodata nu m-am putut concentra.
N-am putut gândi asupra mea însumi. De câte ori încercam sa ma analizez, ma trezeam într-un întuneric desavârsit. De unde sa încep sa ma caut? Unde as putea fi eu însumi?
Ce cautam eu? Sufletul meu. Unde? Si cum se putea recunoaste adevaratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?
Gândurile se risipeau. Ma desteptam cugetând la alte lucruri. începeam din nou, încapatânat, închizând ochii, astupându-mi urechile, apasând tâmplele.
Acelasi întuneric. Si nu întâlneam, nicaieri, nici o lumina, nici un sprijin. Cum sa ajung la mine însumi? Cum sa-mi cunosc eu sufletul si sa vietuiesc întocmai dupa nevoile lui?
Pentru ca eu vreau sa ma cunosc, pentru a întelege calea pe care va trebui sa pasesc.
Am pierdut, odata, o dupa-amiaza întreaga. Am aflat un singur lucru, pe care-l banuiam, însa, de mult: ca eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut si cu atât mai putin celui din ziua trecuta. Ceea ce m-a uluit. Nici nu mai întelegeam acum rostul hotarârii mele de a-mi gasi sufletul. Daca sufletul meu nu e unul, ci o infinitate, cum l-as putea cunoaste pe cel adevarat?
Eu am observat ca, de-a lungul zecilor de constiinte, exista o linie de continuitate. Dar ma îndoiesc asupra realitatii acestei linii de continuitate, care ar alcatui personalitatea. Mi se pare ca ea se datoreste vointei mele sau sugestiilor celor din jurul meu. Am observat ca un om se trudeste sa nu dezminta ceea ce crede el sau altii despre sine. Personalitatea n-ar fi, atunci, decât ceva impus de vointa, iar nu izvorât întocmai dinlauntrul sufletului. Ar fi numai o masca.
Dar tot ce am scris pâna acum stiu ca nu e adevarat. Stiu ca exista un singur suflet, rasfrânt în mii de atitudini trecatoare. Ca acelasi suflet se afla îndaratul tuturor starilor de constiinta. Ca, de multe ori, se strecoara într-însul stari de constiinta streine, dar acestea sunt trecatoare si pot fi îndepartate la cea dintâi
cercetare launtrica.
Eu simt, deci, ca exista un singur suflet în mine. Dar cum sa ajung la el? Lucrul mi se pare atât de greu, încât ma înfioara. Daca mi s-ar da o problema de algebra sau de geometrie - cu toata slabiciunea mea la matematica -, eu as putea-o rezolva sau as putea indica mijlocul prin care s-ar putea rezolva. As sti, în cel mai rau caz, de unde trebuie sa încep.
Când încerc sa ma gasesc pe mine însumi, însa, nu am nici o metoda, nici o indicatie. Mie mi se pare o lume noua. Am vrut sa ma lamuresc citind carti de psihologie, dar în cartile de psihologie nu se gaseste ceea ce caut eu. Acolo se cerceteaza alte lucruri, interesante, dar nu mijlocul de a ma cunoaste pe mine însumi si a intra în stapânirea tuturor fortelor sufletului meu.
Si lucrul acesta e necesar. Altminteri, nu voi avea curajul sa patrund în viata.
Eu stiu ca voi pieri daca nu voi urma drumul sufletului meu.
Sufletul meu... Iata ceea ce ma tulbura. Nu-l pot aduce la lumina. As vrea sa-mi gasesc sufletul cum gasesc pancreasul unui câine la anatomie. Sa-l masor, sa-l cântaresc si sa-l pretuiesc în valori. As vrea sa stiu daca sufletul meu e sufletul unui adolescent melancolic sau al unui mascul întarâtat. Daca eu sunt un om de stiinta sau un sentimental. Daca ma pot încrede în preocuparile mele actuale sau trebuie sa fiu banuitor si sa ma tem de timpurii schimbari.
Pentru ca sunt zile când vointa mi-e sigura si mintea limpede ca a unui barbat.
Atunci lucrez cu sârg, planuiesc lecturi si scriu indicii cartilor.
Si iara sunt zile când ma destept târziu si ma întorc abatut de la scoala si toate din jurul meu mi se par vestede si inutile. Sunt zile care eu le urasc.
Ochii îmi aluneca de pe pagina si îmi sterg mereu ochelarii, ca treaca timpul, si ma întreb: la ce bun? Iar daca recitesc planurile lucrurilor de mai târziu, ma întristez.
Sunt apoi ceasurile petrecute privind pe ferestruica mansardei mele sau pasind pe strazi necunoscute, pe sub castani. Ceasuri care ma tulbura, ma nelinistesc.
Ceasuri în care nu ma recunosc. Atunci, un gând ma framânta si eu, din toata puterea vointei mele, îl izgonesc. Altminteri, pierd curajul. Eu ma întreb: daca voi regreta mai târziu adolescenta
care mi-am petrecut-o, absurd, în marginea vietii? Daca voi plânge mai târziu cei saptesprezece ani pe care îi am acum si pe care îi sfârsesc în mansarda, singur, privind la rastimpuri doi plopi?
Stiu: nu sunt un baiat frumos, dar am saptesprezece ani. Si în ceasurile când ochii îmi aluneca de pe carte, iar vointa îmi slabeste, ma gândesc mult la acesti saptesprezece ani.
De multe ori, izbândesc. Lucrez pâna noaptea si adorm fericit ca m-am învins pe mine. Adorm surâzând.
Alteori, însa, nu izbutesc sa ma apar. Sunt coplesit si pornesc pe strazi.
Si toate acestea ma întristeaza. Trebuie sa lupt mereu, trebuie sa ma apar împotriva sufletului meu, pe care nu-l cunosc si care mi se dezvaluie la rastimpuri, contradictoriu. Niciodata nu mi-am gasit sufletul acelasi, în fiecare zi, altul. Iar eu trebuie sa lupt ca sa duc mai departe ceea ce începusem cu o luna, cu o saptamâna, cu o zi mai înainte.
Daca m-as cunoaste... Atunci as fi atât de sigur de mine însumi si de viata... As spune: asa mi-e sufletul, si asa vreau eu. Dar acum mi-e teama de viitorul acela întunecat si amenintator catre care ma îndrept calauzit de un suflet orb.
Daca mai târziu se va face lumina si voi întelege ca am apucat o cale gresita?
Daca ma voi simti strein în lumea pe care o socotesc acum prietena? Voi mai avea curajul sa ma întorc pe aceeasi cale si sa încep o alta viata, noua? Si voi avea putere?...
De multe ori, încercând sa aflu cine sunt, m-am înspaimântat. Nu ma
recunosteam în multe fapte împlinite si vorbe rostite. Mi se parea ca a fost altcineva. Inainte de a adormi, ma gândeam la ziua care se scursese, fara veste. Ma întrebam: care a fost sufletul meu? Si îmi apareau suflete streine, si ma înfioram.
