"Matei Basarab". Acolo îi lasa, chiar, sa vina iara uniforme si fara sepci...
Fanica a început sa cânte cupletul parintelui revoltat de taxe. Baietii îl asculta rapiti si zâmbesc de câte ori autorul îi priveste. In pauze, entuziasmul izbucneste. Unii cer lamuriri, si Fanica le da cu bunavointa.
Fanica e marunt si slabut. Fredonând atâtea cuplete de tenor, rasufla greu si se sterge cu batista pe frunte. E obosit. Cu toate acestea, când ajunge la scena în care un bacalaureat marturiseste cu entuziasm ferici- . rea libertatii si a pletelor, Fanica prinde puteri noi. închide ochii si strânge falcile, pentru ca cupletul este tot pentru tenor. Se face rosu si lacrameaza. Succesul e, însa, deplin. Robert - care stie ca va juca pe bacalaureat - râde din inima si felicita pe autor. Se discuta costumul bacalaureatului. Robert crede ca va trebui sa poarte o haina moderna, pantofi de lac si o batista de matase. Fanica se împotriveste. Bacalaureatul vine în cancelarie ca sa-si capete diploma. Nu poate fi îmbracat, deci, decât în uniforma si cu numar.
Robert regreta si primeste. Eu stiu ca el ar fi dorit mult sa apara pe scena elegant si fardat, ca sa impresioneze domnisoarele din sala. Cu toate acestea, e sigur de izbânda. Ne marturiseste ca va fi aplaudat la scena deschisa. Si priveste, cu înteles, spre Dinu. Dinu fumeaza.
Fanica se grabeste când ajunge la actul II. Cortina se ridica, în timp ce orchestra intoneaza un mars eroic.
în cancelarie, profesorii s-âu adunat pentru a protesta împotriva î Curbei Lalescu. Sunt nemultumiti de salarii, si fiecare paseste în fata i publicului si-si slaveste însusirile. Fanica, însa, e rautacios. în glorificarea profesorilor, el alege tocmai partile slabe. Baietii îl aproba din suflet.
Ne apropiam de Valea Calugareasca. Eram cu totii nerabdatori sa vedem via lui Morariu. Morariu ne invitase în duminica aceea la via lui. Ne-a vestit ca vor fi culegatoare tinere si must. Va fi si vin vechi. Toti aratau, însa, îndestul de indiferenti fata de mustul si vinul lui Morariu.
Ziua, am mâncat struguri si ne-am jucat cu bulgari prin vie. Eram împartiti în doua tabere: unii hoti, ceilalti politisti. Politistii trebuiau sai prinda pe hoti. Fanica statornicise regulile jocului: nu aveam voie sa zvârlim cu bulgari mari, nici sa lovim în cap. Se admiteau, de asemenea, alergarile. Când hotul era, însa, prins, nu mai avea voie sa fuga.
Eu am fost hot si am rezistat eroic cu o ramura de salcâm împotriva lui Petrisor si a lui Mânu. La urma, a trebuit sa fug. M-am împiedicat într-un vraf de araci, si politistii au zvârlit cu bulgari dupa mine, fara sa ma poata lovi.
In ceea ce ma priveste, am despresurat pe doi tovarasi - hoti ca si mine - si am nimerit cu un bulgare în spinarea lui Robert, care îsi lega siretul de la ghete.
Seara, a fost masa mare. Eu am adormit, însa, de timpuriu. Ma silisera sa beau nenumarate pahare cu vin rosu si alb. Ceilalti s-au culcat în zori. Culegatoare au fost din belsug, dar baietii s-au aratat indiferenti. Aceasta, pentru ca parintele lui Morariu a ramas, tot timpul, lânga noi.
IV. DOMNUL REDACTOR
Hotarât sa capat bani de la revista d-lui Leontescu, am pretextat o "afacere familiala" si mi s-a îngaduit sa lipsesc ora a treia de la gimnastica. Am alergat acasa ca sa-mi schimb tunica si sa-mi las sapca. Dl. Leontescu ma stie student.
De faptul acesta se si leaga nadejdile mele. Redactorul foii literare - ca si ziarul care o editeaza - manifesta calda simpatie pentru studenti. Am întârziat de multe ori împreuna, plângând mizeriile universitare. în gândul d-lui Leontescu, eu sunt student la Litere, de aceea ma oboseste cu sfaturi si cu sugestii pentru viitoarea mea cariera publicistica. îmi marturiseste, câteodata, ca îi voi calca pe urme.
Am urcat scarile cu oglinzi putin tulburat. Nu era sfiiciune, nici teama. Ma
obisnuisem sa bat la usile redactiilor, sa pasesc sovaind catre domnul de la birou, sa întreb cu glas scazut daca pot vorbi cu domnul prim-redactor si sa bâlbâi. Am avut si eu, de altfel, micile mele satisfactii. Intr-o seara, cineva, auzindu-mi numele, mi-a zâmbit prieteneste si mi-a întins o mâna calda. Am fost atât de emotionat, încât n-am mai avut curajul sa-l întreb daca mi se pot plati articolele. L-am întrebat, însa, dupa o saptamâna si am strâns aceeasi mâna calda.
Alta data, redactorul mi-a laudat un articol pe care îl publicase în fruntea revistei. Eu am zâmbit orgolios, în tot timpul discursului. N-am capatat, însa, nici atunci, nimic. Mi-a spus ca revista se vinde greu, ca bani sunt putini, ca de-abia traieste el, ca vai de lume, cu ce-i da direc-78
79
torul. Redactorul era elegant îmbracat si-si cumpara foarte multe ca frantuzesti.
Pe d-l Leontescu îl cunosc din vara. îmi publica tot ce-i trimiteam prin posta, în plicuri mari, albe. Câteodata îi scriam si despre nevoile mele si lasam sa înteleaga ca sunt un student sarac si ca m-ar putea ajuta. încercam sa par îndurerat. Ma trudeam sa scriu pagini duioase, pe care le semnam cu numele întreg si cu adresa. Asteptam, apoi, înfrigurat saptamâna întreaga. Domnul redactor îmi publica numar dupa numar articolele. Acasa, sau la "Posta redactiei", nimic.
într-o zi am precizat: pentru douazeci de articole, câte publicasem pâna atunci, ceream cinci sute de lei. Douazeci si cinci de lei de articol. Nu era mult. îi ofeream, de asemenea, alte articole în lucru, cu acelasi pret. îi ofeream, pe deasupra, gratuit, nenumarate notite marunte.
Au trecut, ca întotdeauna, saptamâni. Si ma chinuia gândul ca am putut ramâne atât de senin. M-am hotarât, însa, sa cunosc personal pe domnul redactor.
L-am cunoscut asta-vara. L-am gasit fumând lenes în redactie, alaturi de câteva gaz etc. O frunte mica, încretita, ochi sireti înapoia ochelarilor de prezbit. M-a întâmpinat cu entuziasm. Nu mi-a oferit nici un scaun, dar mi-a laudat articolele asupra lui Romain Rolland. Cele mai proaste articole, socoteam eu. Mi-a spus ca îi place "orizontul meu larg" si "felul meu de a ma exprima". Vorbea întrerupt si clipea din ochi. Mi-a spus ca colaborarea mea a ajuns indispensabila revistei. M-a prezentat unui domn venit mai târziu în redactie, care mi-a strâns indiferent mâna, fara sa se ridice de pe scaun.
în ziua aceea nu i-am pomenit nimic de onorariu. Domnul redactor ] ma ruga, însa, sa-l vizitez de câte ori aveam ragaz. Am fagaduit. Am fa-l gaduit, fireste, si articole.
Dupa câteva saptamâni l-am vizitat. îsi lasase ochelarii pe masa si se j scarpina în cap. M-a privit aspru, îl tulburasem. N-am avut atunci curaj sa-i vorbesc de onorariu. La plecare mi-a strâns mâna si mi-a urat sp la munca. I-am fagaduit articole.
Dar nu pierdeam curajul. Am batut la usa redactiei într-o vineri, seara, când stiam ca e singur. Facea corectura articolului de fond: vibram! L-am lasat sa sfârseasca. M-a privit atunci cu bunatate si m-; întrebat daca starui în a studia Orientul. Eu i-am vorbit cu entuziasm i lecturile si planurile mele. D-l redactor parea ca se intereseaza. A zâ bit. Am atacat atunci direct, cu o liniste care m-a uluit. D-l redactor a sovait si si-a sters ochelarii cu batista. Eu îl priveam fix si simteam cu mi se dogoresc obrajii. Rupse tacerea fara eroism. îmi fagadui ca j vorbi cu directorul. îmi marturisi ca articolele mele sunt cu adevara "bune", ca îi place "orizontul larg" si celelalte. Ca va starui pe lâng
director. Ca el întelege situatia mea. Dar ce poate face el? Directorul e totul, si el nimic. Ne-am strâns mâinile fara entuziasm. De atunci nu l-am mai vazut.
*
Dar astazi, la ora de gimnastica, am urcat scarile cu oglinzi. Eu sunt un tânar cunoscut pe salita ce duce la redactie. Ma cunoaste si portarul, si cei doi ajutori de portar, si omul de serviciu, care sta pe o banca rezemata de zid si întreaba pe orice nou-venit:
- Domnul ce doreste?
Astazi, însa, omul de serviciu nu mi-a dat voie sa intru în redactie.
- Numele d-voastra?
I l-am rostit sonor si demn. A intrat în redactie. Am auzit câteva cuvinte si am recunoscut glasul d-lui Leontescu. îmi pregateam cele dintâi fraze: eram sigur ca ma va primi îndata. Omul s-a întors:
- D-l Leontescu va roaga sa asteptati putin.
Eu m-am asezat pe banca. M-am trudit sa par îngândurat. De fapt, de-abia puteam sa-mi stapânesc necazul. Omul de serviciu s-a asezat lânga mine, senin. Eu îmi fagaduiam razbunare crunta, definitiva, rafinata.
Ma închipuiam tânar cu faima, cu volume tiparite si portretul reprodus în revistele de seama. Pe strada, alaturi de mine, trece Ilie Leontescu. Ma pregateam sa sorb din plin razbunarea, când omul de serviciu ma întrerupse cu o întrebare stupida. îmi amintii ca sunt în vizita la d-l redactor si ma încruntai.
încercam sa ma linistesc. D-l redactor are de scris, fara îndoiala, un articol ce nu mai poate fi întârziat. Sau trebuie sa sfârseasca corecturile. Am numarat în gând pâna la cincizeci. M-am oprit. Mai numar înca douazeci. Voi bate apoi la usa.
- Nouasprezece... De la nouasprezece la douazeci a trecut mult. M-am ridicat de pe banca.
Douazeci... Am intrat. D-l redactor privea distrat pe fereastra. In odaie se facuse cald si d-l redactor ramasese în vesta. La alta masa, un domn adormit traducea agale dintr-o carte cu copertele galbene. Am strigat "buna ziua!".
D-l redactor m-a privit curios. M-a recunoscut si mi-a întins mâna. Ca niciodata, m-a poftit sa sed:
