în patul meu, între carti, logodnica celuilalt plângea.
Priveam pe ferestruica. Si simteam tulburarea nestinsa, si iar doream trupul fetei cu mireasma florii de liliac.
*
Din scrisoarea catre Petre.
"...Tu nu ai biruit, ci ai fugit din lupta. Am recitit cele ce mi-ai marturisit la începutul primaverii. Laudai logodnica pe care acum o socotesti obstacol în viata ta de cuceriri sociale. Ai facut acel pas pentru care trebuie sa te chinuie mustrari; ai fagaduit, si te-ai logodit. Apoi, într-o zi de reculegere, cu examenele trecute, ai înteles greseala si ai fugit. Fuga ta nu e o dovada de vointa, ci un fapt las. Ai fugit dupa ce îti dadusesi cuvântul de cinste ca vei ramâne prins. Pentru mine, acest cuvânt exista.
Acum, din acel oras departat si imens, îmi scrii ca nebunia te-a mântuit. Te-a mântuit mediocru si umilitor. Pentru mine esti înca un învins.
Nu mi-au placut cuvintele de osânda împotriva logodnicei. Ea nu e vinovata. Ai fost atât de slab, încât ai urât faptura care ti-a dovedit, efectiv, slabiciunea. De ce s-o urasti si de ce sa fugi? Trebuia sa ramâi aici, sa rupi logodna, prefacându-te îndragostit de alta sau prefacându-ti vicii care s-o înspaimânte.
Aceasta era barbatesc, nu fuga. Acolo, în orasul cu ispite, ai s-o uiti. E umilitor; va fi o uitare organica, a sufletului nascut din trup, nu a adevaratului suflet.
Si-mi scrii ca te simti puternic, mare, însetat si ma îndemni sa fac si eu tot asa, daca ma vor surprinde împrejurari asemanatoare. Cu o singura deosebire: eu voi pleca dupa ce voi învinge. Plecarea mea nu va fi fuga, ci faptul celui care vrea sa-si vindece ranile în singuratate.
De altfel, eu nu am nevoie nici de plecare, nici de fuga. Viata si vointa mea îmi sunt ajutor neînvins. Simt vara în mine si în arbori. Seva fierbinte îmi aduna puteri neînchipuite. Nu ma întristeaza nimic: nici risipirea cercului, nici logodna Niskai, nici plecarea mea pentru atâtia ani, nici darâmarea casei în care am copilarit, a mansardei cu amintirile adolescentei, cu atâtea amintiri. Nu ma întristeaza, pentru ca sufletul meu e atât de vast, încât cuprinde într-însul dureri, bucurii, înfrângeri, nostalgii, doruri, fara sa se sfarme si fara sa se tânguie.
înjurai meu, toti sunt tristi de vara si de despartiri. De ce sa fiu trist? Eu stiu ca toate acestea trebuie sa se întâmple. Nu exista decât doua vointe: cea cosmica si cea eroica. Amândoua sunt tragice. Lumea trebuie sa se plece si sa-si primeasca ursita fara sa murmure. Eu ma simt de acum definitiv deasupra celorlalti. înapoi nu ma mai pot întoarce, pentru ca sufletul e transfigurat. Nu stiu daca îmi întelegi seninatatea, încrederea în pasii mei de-a lungul tarilor si anilor, sensul eroic pe care l-am deslusit dupa trei ani de încercari si atâtea luni de chinuri. Claustrarea mea nu a fost o fuga, ci o meditatie, o reorganizare a mijloacelor de lupta. Tu nu poti întelege pretuirea biruintei, pentru ca nu stii cine mi-a fost dusman.
Am toate motivele sa fiu trist, si sunt totusi exaltat. Nu o exaltare provizorie si trucata. Acestea au trecut, o data cu cele din urma reminis-264
265
cente ale adolescentei. Exaltarea izvoraste din îndurarile mele, din ultimele experiente, din sensul pe care îl dau eu lumii. Lumea vasta, nesfârsita; sufletul meu e vast; nazuintele sunt nesfârsite si împlinirile vor trebui sa fie nesfârsite.
Aceasta o spun eu. Eu, care am îndurat magia cuvântului Ťtrebuieť.
Soarele exista; atât timp cât îl simt aproape de ce sa ma întristez, de ce sa ma tulbur, de ce sa plâng? Nu mai am doruri, pentru ca dorul se preface în realizare. Voi pleca. Nimic nu trebuie sa ma tina de vechile tinuturi, de vechii oameni. în fiecare ceas, altii. Tot mai departe, tot mai sus. Eu pot sa gândesc acestea, pentru ca eu le voiesc îndeplinite. Nu plec si nu ratacesc ca sa uit. Nu voi uita nimic. Cu cât mai mult se vor aduna amintirile, cu atât voi fi mai fericit.
Nu fericit în sensul comun. Ci fericit, adica eu însumi.
...Sfârsesc aceasta scrisoare prea lunga amintindu-ti de fapta ta lasa, bicisnica si mediocra. Nu ai dreptul sa ma îndemni spre pilda, pe mine, care am pasit mult mai sus, fara oa nimeni sa stie sa înteleaga..."
*
Prietenul meu îmi scrie.
"...Trecând prin Lausanne, am vizitat în sanatoriul universitar pe studentul tuberculos cu care am discutat acum doua veri, la schit. E foarte rau bolnav, dar e senin. Studiaza matematica fara sa stie medicii, mental. M-a întrebat de tine, m-a întrebat daca ti-ai gasit credinta sau starui în prezumtiosul tau eroism. Nu am stiut ce sa-i raspund. I-am spus ca ma rog lui Dumnezeu ca sa-si pogoare harul asupra-ti si sa te mântuie de nelinisti.
Am întârziat mult de vorba. El mi-a spus ca se afla pe urmele unei descoperiri ce întrece tot ce s-a împlinit pâna acum în lume. Mi-e teama de prietenul nostru.
Nu stiu nimic de la tine. Nu ne-am vazut si nu ne-am scris atâta timp... De ce ne-am uitat noi, oare? Nu-ti sunt, înca, cel mai bun prieten?
Eu am început sa ma vindec de dragostea încheiata atât de amar. Nu-ti pot scrie aici si nu pot spune nimanui cât am suferit. Am plâns, m-am rugat de ea, m-am târât la picioarele ei... Eram aproape de nebunie, de sinucidere. Ma rugam lui Dumnezeu zi si noapte. Studiul nu m-a alinat, ci numai credinta.
întelegând ca nimic nu se mai poate întoarce, am vrut sa uit. Si n-am putut uita decât acum, dupa un an, dupa rataciri în care mi-am cheltuit tot ce aveam. Ma voi întoarce sarac, crestin si dornic de munca. Sunt mai adâncit. Tot ce staruia adolescent în ochi, pe frunte, pe buze a pierit. Simt ca sunt mai amar, mai trist si simt ca voi ramâne vesnic asa. Am fost înfrânt, am fost calcat în picioare, istovit. Acum, ma înalt iar.
Tu ce mai lucrezi, ce mai planuiesti? Mi-au ajuns zvonuri despre o munca înspaimântatoare, începuta în toamna si sfârsita de abia acum. Astept roadele.
Esti fericit ca poti lucra în tihna, linistit, netulburat de ispita dragostei. Prietenul meu, asculta-ma: nu iubi. Vei suferi mult, vei îndura umiliri si înfrângeri inutile.
Cauta linistea, pazeste-ti-o. E singurul lucru care pretuieste în viata..."
*
Astazi, 21 august, am privit soarele pogorând înapoia câmpurilor dobrogene.
Sufletul mi-a fost strabatut de acelasi orgasm al poftelor vaste. în fiecare dimineata si în fiecare amurg, eu privesc soarele. Acesta îmi aprinde în vine jarul fara care nu pot vietui. Laud soarele în fiecare dimineata si îl tângui în fiecare seara. Traiul meu e simplu si aspru. Locuiesc aceeasi odaita, la aceeasi gazda de acum doi ani. Dar nu mai scriu povestiri într-un caiet cu pagini albe.
Si în satul rasfirat pe coasta nu mai întâlnesc pe Niska, pe Andrei, pe Bibi, pe Paul. întâlnesc alti oameni si le zâmbesc. N-am fost un singur ceas trist.
Ratacesc pe câmpuri, sorb vazduh sarat, îmi odihnesc ochii în mare. Gândurile mele sunt acum greu de pogorât în scris. Sufletul meu e tot atât de cald si pastreaza tot atât de neatinsa pretuirea Niskai.
Niska îsi petrece vacantele la munte, lânga logodnicul ei. Ma gândesc la rastimpuri la ea, la vechii membri ai cercului, despre care aflu putine vesti. Nu
sunt trist ca toate acestea au trecut. Cele ce vad înaintea mea, drumurile care ma îmbie, raspântiile cu vânturi, cerurile cu ispite, întunericurile cu primejdii nu-mi îngaduiesc timp sa ma întristez. Sunt atâtea de cucerit, de aflat, de gustat... Sunt pamânturi care ma cheama, sunt insule care ma asteapta, sunt carti care ma doresc, si atâtea topuri de hârtie alba, rece, ispititoare, care ma atâta. Altadata, ma întristam la fiecare amintire, la gândul unei despartiri, al unei livezi înflorite, al unei seri de toamna. Acum, amintirile ma îndârjesc pâna la turgescenta. Eu sunt, si ele au trecut. Gândul acesta ma înfrigureaza de desfatari. Eu am ramas; cum de-as putea fi trist pentru ca am înfrânt moartea, am îndurat ani, si am ramas.
Gândul de a ma crea, de a ma lumina pe mine fara a face din viata, creierul si sufletul meu o capodopera, îl împlinesc. Toate fagaduielile le împlinesc. Munca, veghile, ratacirile pe câmpuri, pe tarm ma desfata. Soarele, lumina, florile cu tulpini scamoase le-am îndragit. Nu mai ma simt singur. Ceea ce era altadata obscur si tainuit în suflet, acum stapâneste. Nu ma mai pot simti singur: pentru ca sufletul limpezit în singuratate a ramas acum singurul meu suflet, si vietuind cu el nu ma mai tulbura dorurile si nelinistile celuilalt suflet, înlantuit de lume.
266
267
Acest caiet, început într-o zi de vara chinuita, se va încheia cât de curând.
Sovai sa-mi încredintez gândurile de acum unor pagini vecine cu paginile scrise în alta vreme.
Caietul se va sfârsi firesc, fara strigate, fara entuziasm, fara tânguiri. Calm si retinut, asa cum îmi va fi drumul. îl voi rasfoi, câteodata, serile. Si ma vor întari oglinda slabiciunilor si tulburarilor care au fost înfrânte pentru ca trebuiau depasite.
*
Octombrie. Toamna e senina si calda. Sfârsesc examenele, cu sufletul împrospatat de toamna, zvârcolit de chemarile tarilor care îmi sunt streine. îmi pregatesc plecarea.
Am întâlnit pe Niska. A sovait, câteva clipe, apoi mi-a scuturat mâna. Nu ne-am întrebat. Eu o priveam: era schimbata, frumoasa, cu bucle negre deasupra fruntii palide. Am vorbit despre examene. Aflând ca plec, mi-a cerut sa mergem împreuna la manastirea unde ne-am cunoscut. Poate ziua aceea va fi ultima zi a prieteniei noastre.
- Merg, Niska, desi drumul la manastire nu va fi sfârsitul prieteniei. Astfel vreau eu, si am dreptul sa aleg, aici...
Mi-a zâmbit. Era atât de tulburata de întâlnire, de cuvintele pe care i le spusesem, de privirile mele arzatoare si stapânite, încât si-a scos inelul de logodnica si l-a ascuns. Am zâmbit si eu.
*
Toate diminetile au fost frumoase. A fost senin, si trist, si cerul înalt, si câmpurile aspre, în dimineata întâlnirii noastre. Eu eram hotarât s-o ajut pe Niska, sa-i amintesc si s-o conving ca i-am ramas, înca, cel mai bun prieten.
în gara, am întâlnit-o cu aceiasi ochi viorii, cu ovalul fetei mai trist, cu buzele mai palide.
- Buna dimineata, Niska!...
