- M-a înscris "Malec", saracul...
De ce m-am întristat, amintindu-mi petreceri de iarna, într-o mansarda acum înghetata de singuratate, alaturi de un presedinte, de Nonora, de Bibi?
- Ce face domnul Gabriel?
Mi-a povestit nemultumirile sotiei lui "Malec", certurile dintre sotie Si sora, examenele pierdute din pricina slujbei, plânsul lui Gabriel, într-o noapte, la berarie, alaturi de ei toti; cum s-a ridicat sotia de la masa si cum nu s-a mai întors; Gabriel a cautat-o ca un nebun, toata noaptea. Dimineata, n-a vrut sa se mai duca la slujba. Sotia s-a întors. Sora si mama lui n-au vrut s-o mai primeasca. A încercat sa se sinucida; au ; plâns si apoi s-au împacat.
Povestea vietii mediocre si tragice ma obosea aproape organic. Ma supara capul, aveam ameteli, siguranta muschilor mi se tulburase. Ma înabusea pâna la sufocare mireasma naruirilor încete, sigure, ireparabile, în fund de provincie sau de mahala. Nu stiam ce sa-i raspund, nu stiam daca trebuie sa zâmbesc sau sa îl compatimesc.
Chiar domnul Elefterescu era acum schimbat; mai batrân, mai amar. Nu mai ma înveseleam auzindu-l spunându-mi: sefule. Parea umil, -plecat, ranit.
încercam sâ ma gândesc la festival, la sticlele baute, la plecarea mea în miez de noapte, cu Nonora. îmi simteam sufletul sfâsiat, rupt de fâsii straine una de alta. Nu stiam cum sa-mi acopar disperarea, tristetea care ma coplesea. Erau atât de departe, erau amintiri, erau atât de departe... Am înteles ca sunt tot atât de mediocru ca si ceilalti. Ca lupta e zadarnica. Am scrâsnit din dinti. îmi pierdusem iar constiinta rostului meu în redactie, alaturi de domnul Elefterescu. El ma privea atent, fara sa-mi înteleaga nelinistea. Mi se parea ca vorbirea noastra se petrecuse în vis si auzeam iar refrenul deprimant de asta-iarna: "Sefule, sefule, uite pe ŤMaiecť!"...
Mi-am strâns pumnii. "Aceasta înseamna ca trebuie sa ma odihnesc. Nu mai pot deosebi visul de realitate." Zâmbeam.
- Si dumneata pe cine cauti aici, domnule Elefterescu? Mirare.
- Nu v-am spus? sunt corector de noapte...
"Totul s-a petrecut aievea", gândeam eu multumit. Senzatia pliabila de agonie, de nervi destinsi, de înfundare în balta staruia. Am cerut un pahar cu apa.
Profesorul trecu pe lânga mine, ma privi si se aseza la I masa. "Cine l-o fi
învatat sa scrie?" ma întrebam. Apoi, m-am surprins ispitit sa ma apropii si sa aflu cum de nu cade cu fruntea pe maldarul de foi albe. Strânsei iar pumnii.
"Toate acestea din pricina toamnei si ai Niskai", gândeam. "Nu ma lasa linistit si ma silesc sa muncesc tulburat..." Eram atât de ostenit, încât m-am lasat blând pe scaun.
- Sefule, te-ai facut palid...
Domnul Elefterescu îmi vorbea, aproape. M~am înseninat; nu visam. Mi-am muscat buzele ca sa nu-l întreb, râzând: "Malec"? "Malec"?... |
-Ceai?...
Uitasem cum se spune cuvântul "nimic". Ma frecam pe frunte, uluit. Servitorul mi-a adus corecturi. Am tresarit, "Eu am scris acestea". Descoperisem un verb, si-l repetam în gând, încapatânat: "sa lucrez, sjl, lucrez"... Am rostit, numai pentru mine: "vreau sâ lucrez!..." Domnul Elefterescu a tresarit. Eu m-am luminat, am luat corecturile si am cerut. creion chimic. în fata mea, la masa, profesorul îsi scria articolul-J
216
Auzeam usi trântite, zgomot surd de tramvaie, pasi grabiti pe scari; auzeam pe secretar luând comunicatia telefonica din provincie: "mai tare, mai tare!"... Nu întelegeam nimic. "Vreau sa înteleg!..." Arn înteles ca omul de la masa e profesorul de logica. O clipa de reculegere si am înteles ca ma aflu în redactie.
Ochii îmi licareau de bucurii, sânge fierbinte stropea creierul.
XVII. PRIETENA MEA ÎN TOAMNA
,,Niska iar s-a schimbat. E atât de nostalgica, încât îmi comunica si mie tristeti nebanuite. A uitat lectiile mele de sobrietate si optimism viril. îmi marturiseste ca plânge, câteodata, în amurguri prea sângerii. Nu se întelege. Vrea sa plece, acum. Nu stie unde, nu stie cu cine. Ma viziteaza des, în mansarda. De când ne-am cunoscut si-a pierdut corosivul superficial si prompt pe care-l stapânea în fraze si replici. Asculta mult, atenta si trista. Nu vreau s-o înteleg, pentru ca îmi desteapta nostalgii pe care eu le-am sugrumat în murmur. îi vorbesc aspru, fierbinte, cotropindu-i etajerele mignone si caldute dinlauntrul sufletului. Simt o bucurie draceasca sa-i rastorn valorile, sa o umilesc, sa-i calc în picioare sentimentele prea comun-feminine. Nu izbutesc întotdeauna s-o alatur sufletului meu. Ramâne pe drum, agatata. Atunci, o dispretuiesc; si ma dispretuiesc, pentru ca n-am putut crea înca adevarata Niska pe care o cheama sufletul meu.
"Eu am nevoie de prietenia Niskai. Are atâtea însusiri; de ce nu pot s-o împlinesc, perfecta?...
Mi se plânge ca ma port prea aspru cu ea, ca nu-mi dezvalui sufletul ei, prietenei. Fireste, Niska asteapta confesiuni. Cum ar putea întelege nebunia hotarârii mele? Ea banuieste tot, afara de hotarârile mari, pe care nu le cunoaste nimeni. Ma reconstituieste intuitiv, cu însusirile ei de aleasa feminitate, cu sugestiile mele. Vrea, însa, sa-i spun. Ce?... Banuieste ca o iubesc. Asteapta marturisiri. Eu nu pot minti, Niskai."
Dupa-amiezi de octombrie, cu prietena mea, catre parcuri... Ea iubea toamna.
Eu o uram. Toamna si primavara; nostalgiile si dorurile care ma stapânesc din afara ma umileau. Eu îndragisem iarna si vara, luni de libertate, când munca se istoveste în miez de noapte, fara melancolie si iara tulburari de napraznic dinamism. Ma temeam de toamna si o înfruntam. Cu cât era mai primejdioasa ispita, cu atât mai dârz o lasam sa Se apropie. Stiam ca trebuie sa izbândesc.
217
- Stii la ce ma gândesc? La plecare...
- Niska, gândul plecarii e stupid si inutil. Plecarea e singura care trebuie sa te intereseze. Vrei sa pleci, pleaca...
- Nu stiu cum sa te lamuresc... Vreau sa plec, si totusi sunt nelinistM ta, nehotarâta... Ce am sa ma fac singura? Când am sa-mi dau licenta?.., I
- Atunci nu te mai gândi, ci munceste. In adolescenta aveam si eu asemenea doruri... Ma tulburau, ma oboseau, îmi rapeau timp. Acum, nu vreau sa ma gândesc decât la ceea ce trebuie sa fac. Când am sa sfar-sese, voi pleca, fara anticipari în gând, fara nostalgii...
- Tu ai vointa...
- Niska. tânguirea aceasta nu te îndreptateste sa nu vrei si tu...
- Eu cred ca vointa prea puternica te mutileaza, te mecanicizeaza... Ai sa ajungi un resort... Ai sa îndepartezi toate ispitele, toate farmecele... Nu te înteleg; treci prea departe...
- Vorbesti ca o bacalaureata... Ispitele biruite nu dispar, ci cresc; asta nu stiai?
Si apoi, vointa nu mecanicizeaza, ci da putinta celei mai furioase libertati.
Vreau sa te fac sa întelegi un singur adevar: ca stapânind o vointa calita, îti poti îngadui toate experientele, toate viciile, toate voluptatile, toate ratacirile...
Acestea, însa, dupa ce te-ai realizat launtric, dupa ce ti-ai luminat constiinta virila...
- Eu nu pot...
