prietenie de dumneata şi sunt sigur că ne vom înţelege perfect. Avem nevoie de depoziţia dumitale pentru anchetă. Dacă vom fi mulţumiţi, îţi dăm drumul ...
— Dacă vrei neapărat să ajungi la Paris, vorbi domnul Protopopescu, te trimitem la Paris. Te trimitem în misiune, cu wagons-lits... Povesteşte-ne ce ţi-a spus Viziru...
De-abia atunci Biriş îşi dete seama că, de câtva timp, o secretară intrase pe nesimţite şi se aşezase la câţiva paşi în spatele lui, la o măsuţă dinainte pregătită, şi stenografia convorbirea. Dând cu ochii de ea, înclină de câteva ori capul, intimidat, şi şopti: — Bună ziua! Fata îşi plecă privirile în bloc.
— Te-ascultăm, îi spuse Duma continuând să răsfoiască dosarul. Ce vorbeai cu Viziru?
— Discutam filosofie, începu Biriş. E şi el preocupat de problema Timpului şi a Istoriei...
— Nu te întrebam de asta, îl întrerupse Duma. Ne interesează exclusiv chestia politică. Viziru ţi-a spus, fără
îndoială, că are de gând să fugă de la Praga. Ce ţi-a mai spus altceva? Nu ţi-a spus de ce fuge?
— Ba da, vorbi repede Biriş după ce-şi stinse ţigara în scrumieră. Mi-a spus şi el, dar eu ghicisem mai de mult.
A fugit ca s-o caute pe Ileana...
Duma îşi ridică ochii din dosar şi căută privirile domnului Protopopescu.
— Ileana Sideri, continuă Biriş. O iubeşte de zece ani...
— Ce rol a avut domnişoara Sideri în toată afacerea asta? întrebă Duma privindu-l fix în ochi.
— Nu cred că a putut avea vreun rol. N-a mai văzut-o din Portugalia. De aceea a fugit, ca s-o regăsească. A căutat-o pe aici pe unde a putut: La Iaşi, la Zinca, în toată Moldova. Când s-a convins că nu mai e în România, s-a hotărât să fugă...
— Putea să ceară viza de ieşire, spuse Duma plecându-şi din nou ochii în dosar. I-am fi dat-o... Dar Viziru a preferat să dezerteze la inamic. Ne interesează să ştim pentru care motiv.
— V-am spus: ca s-o caute pe Ileana...
Domnul Protopopescu începu să râdă foarte bine dispus, şi-şi aprinse o nouă ţigară. Apoi, cu un gest distrat, îşi băgă tabachera în buzunar. Biriş roşi; tocmai se pregătea să întindă mâna să mai ia o ţigară.
— Poate că dumneata nu ştii, şi atunci să-ţi spunem noi, începu domnul Protopopescu. Viziru a fugit cu o seamă
de documente importante.
MIRCEA ELIADE
488
— Nu cred. Aşa s-a mai spus şi atunci când i-au confiscat englezii curierul diplomatic, când se întorcea de la Londra. S-a spus că erau o sumă de acte importante. în realitate, erau hârtii fără valoare...
— De unde ştii că erau fără valoare? îl întrerupse Duma.
— Mi-a spus el. Şi, mai târziu, s-au convins şi ceilalţi... V-aş ruga să-mi mai daţi o ţigară, adăugă întorcându-se stânjenit către Protopopescu.
Cu un aer distrat, Protopopescu îi întinse tabachera şi bricheta. Duma închise dosarul, îşi încrucişa braţele deasupra lui şi-şi ridică încet ochii.
— Ascultă-mă, Biriş, începu. Suntem prieteni şi vreau să te scap din încurcătura în care te-ai băgat singur. Dar nu te pot scăpa decât cu concursul dumitale. Viziru a fugit cu o seamă de documente secrete, ceea ce înseamnă că
fuga era premeditată. Eraţi foarte buni prieteni. Deci, nu se poate să nu fi discutat împreună pregătirea fugii.
Dovadă că două luni după dezertarea lui, ai încercat şi dumneata să treci clandestin frontiera. Lucrurile sunt clare. Zadarnic încerci să te ascunzi. în interesul dumitale, povesteşte-ne tot ce ştii: cu cine vă întâlneaţi şi cum aţi lucrat? ...
Biriş îl ascultase cu neaşteptată seninătate, fumând. îşi privea necontenit mâinile, să vadă dacă vor reîncepe să
tremure. Dar, fără să înţeleagă prin ce miracol, tremurul încetase deodată; nici măcar nu-şi dăduse seama când încetase. îşi privea acum mâinile şi un sentiment de siguranţă şi orgoliu îi pătrundea pe încetul întreaga fiinţă.
— Nu ştiu dacă mă veţi crede, începu el cu o voce fermă, dar lucrurile stau aşa. Eu ghicisem de mult că Viziru vrea să plece din ţară, ca s-o caute pe Ileana. Nu-mi spusese nimic, dar ghicisem. Ne întâlneam foarte des în ultima vreme, şi-mi dădea mereu bani; îmi dădea dolari, franci elveţieni şi aur. îmi spunea să-i păstrez, căci într-o zi voi avea nevoie. Apoi, câteva zile înainte de a pleca la Praga, mi-a spus că el nu se va mai întoarce şi m-a întrebat ce-am de gând să fac eu, dacă nu vreau să plec şi eu la Paris. I-am răspuns că aş pleca bucuros, pentru că
nu mai am nimic de făcut în ţară; cât timp eram profesor, mă simţeam legat de ceva, existenţa mea socială avea un sens. Acum, dacă pleca şi el, eram condamnat să mor de foame; adică, mai precis, de tuberculoză, căci, după
cum ştiţi, tuberculoza e o boală capitalistă: ca să scapi de ea, trebuie să te supraalimentezi. Viziru părea foarte mulţumit că eram hotărât să plec. Mi-a spus că, în principiu, trecerea frontierei era deja aranjată, că un grup întreg va trece în cursul toamnei, şi că va trebui să fiu gata de plecare începând din octombrie.
Se opri, ca să mai tragă o dată din ţigară. Duma îşi oprise în treacăt privirile asupra lui Protopopescu, apoi începu să-şi mişte încet degetele pe dosar.
— Cine mai era în grup? întrebă el.
489
NOAPTEA DE SÂNZIENE
— Nu ştiu. Nu mi-a spus nici un alt nume. Mi-a spus doar să fiu gata de plecare, şi, cel mai târziu o săptămână
după primirea cărţii poştale, să mă prezint în Aleea Alexandru din Arad şi să întreb de doctorul Vlad. Asta era
tot...
— Ce fel de carte poştală? întrebă domnul Protopopescu. Ce scria acolo? Cine semna?
