201
NOAPTEA DE SÂNZIENE
camera Samba, şi despre maşina care ar fi trebuit să dispară în noaptea de Sânziene şi pe care a pictat-o el...
— Acum îmi aduc aminte, o întrerupse. M-a rugat să-ţi spun că n-a pictat-o... Ileana înălţă brusc fruntea şi-şi opri privirile în ochii lui.
— Maşina există, m-a asigurat el, dar n-a pictat-o. De altfel, adăugă zâmbind, nici n-ar fi putut s-o picteze. între noi fie vorba, nu cred că a pictat vreodată ceva...
Ileana se ridică şi, apropiindu-se de fereastră, dădu la o parte perdelele. Se întunecase de-a binelea. Cerul era plumburiu, jos, şi părea neclintit. O ramură bătrână, stufoasă, aştepta împietrită în dreptul ferestrei. Nu se clătina nici o frunză.
— Este adevărat că ai o măsea ajunsă în câmpul morţii? îl întrebă reaşezându-se în faţa lui, pe fotoliu. Vorbeşti-mi despre ea.
— Am pierdut-o, spuse căutându-şi din nou batista şi ştergându-şi fruntea. Mi-a scos-o anul trecut.
— Păcat, şopti Ileana absentă. Dar de ce spuneai că a ajuns în câmpul morţii?...
— Nu mai are nici o importanţă acum, făcu cu o mare oboseală în glas. Era o poveste lungă. Era o poveste despre Timp...
Tăcu respirând adânc. Parcă sta să se înăbuşe; odaia zăcea surpată în zăpuşeală.
— Povestea cu tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, spuse foarte încet Ileana încercând să
zâmbească.
— Te-aş ruga să deschizi puţin fereastra, şopti el. Nu ştiu ce am... Mă înăbuş...
Ileana sări în picioare şi-l privi o clipă, speriată. Apoi se repezi şi deschise larg ferestrele. El îi mulţumi zâmbind.
— Ţi-e rău? îl întrebă apropiindu-se de fotoliu.
— Mi-a trecut, spuse. Nu mai aveam aer...
în odaie pătrundea încet un miros de trandafiri sălbatici. Cerul coborâse încă şi mai mult, întunecat, ameninţător.
— E din cauza furtunii, spuse Ileana reaşezându-se. Aşa e întotdeauna înainte de furtună...
O văzu cum îşi prinde tâmplele în palme. Dar parcă şi-ar fi amintit deodată că e şi el acolo, şi-şi lăsă brusc mâinile, îşi scutură pletele, privindu-l, încercând din nou să zâmbească. „îl iubeşte, îşi dădu el încă o dată seama.
Nu e nimic de făcut, nu e nici o ieşire. îl iubeşte."
— Ştefan m-a rugat să-ţi aduc un mesaj, începu. Are să-mi fie greu să-l repet întocmai, pentru că eram cam obosit şi nu-l prea înţelegeam nici eu bine. Ştefan te roagă să-l aştepţi...
Ea se ridică brusc şi se duse să-şi azvârle ţigara pe fereastră. Parcă începea să se simtă ceva, parcă şi frunzele s-ar fi trezit din neclintire. Răsuflă adânc, şi-şi şterse din nou fruntea cu batista. „E absurd ce fac. N-ar fi trebuit să-l iau în seamă; de-abia ieşise din clinică."
— îmi pare rău, adăugă. Dar a stăruit mult să vin să te văd...
Ileana se întoarse în mijlocul camerei şi-şi duse cuminte mâinile la spate.
— Eşti profesor de filosofie, nu e aşa? Ştefan ţine foarte mult la dumneata. Te admiră foarte mult. Eşti singurul lui prieten, îmi spunea odată, singurul cu care poate discuta... Dumneata îl înţelegi? îl înţelegi întotdeauna ce spune? Mai ales acum, după... Partenie... înţelegi ceva? Spune-mi şi mie ce se întâmplă cu el...
Se auzeau, îndepărtate, tunetele, şi creanga tresări înfiorată în faţa ferestrei. Ileana îi vorbise fără să-l privească.
— A suferit un şoc nervos, asta e tot, începu el cu un ton degajat. S-a răzbunat pe el Istoria, adăugă zâmbind.
Ştefan are fobia Istoriei, are groază de evenimente; el ar vrea ca toate lucrurile să rămână pe loc, aşa cum i se părea lui că erau în paradisul copilăriei. Şi atunci istoria se răzbună; îl înfundă de câte ori poate. îl bagă în lagăr din greşeală, omoară oameni în locul lui, tot din greşeală, şi aşa mai departe. Uite, mie, care trăiesc în istorie şi sunt împăcat cu Istoria, mie nu mi se întâmplă niciodată nimic!...
Se opri istovit, şi-şi căută din nou batista. Era aproape întuneric în odaie. Creanga începuse să se scuture, şuierând, însufleţindu-se, lovind tot mai tare în geam.
— Te rog, n-o închide! spuse, văzând că Ileana se îndreaptă spre fereastră. Ea se rezemase de pervaz şi-şi plecă
fruntea afară.
— începe vijelia, spuse fără se se întoarcă.
Tunetele se auzeau tot mai apropiate. La răstimpuri, cerul era zăbrelit de pâlpâiri roşietice şi creanga se zbătea, gemând.
— Nu te întrebam de asta, de ce s-a întâmplat cu Partenie, vorbi Ileana întorcându-se în mijlocul odăii. Aş fi vrut să ştiu dacă dumneata îl înţelegi întotdeauna când îţi vorbeşte de Timp şi de pântecele balenei şi de noaptea de Sânziene... Sau poate dumitale îşi vorbeşte altfel, adăugă repede apropiindu-se de el. Eu nu-l înţeleg. Ştiu că-şi iubeşte foarte mult soţia. Mi-a spus-o chiar el... Şi atunci, nu înţeleg ce se întâmplă cu el. Nu înţeleg!...
Se opri, şi închise ochii cu un zâmbet îndurerat, încruntându-se totodată. Un fulger verde-roşiatic pâlpâi la fereastră şi puţine clipe în urmă trăsnetul cutremură clădirea. Ca şi cum ar fi aşteptat doar acest semnal, ploaia începu să cadă deodată, grea, plumburie, zgomotoasă, precipitându-se tot mai îndesată, gâfâind. Ileana sări şi închise ferestrele. Apoi îşi căuta nervoasă o ţigară şi şi-o aprinse. Biriş o privi din nou adânc şi oftă.
I
MIRCEA ELIADE
202
— Mi-e foarte drag, începu ea fără să-l privească, şi aş vrea să fim prieteni. Aş vrea s-o cunosc şi pe Ioana, pe soţia lui. Mi-a spus că o iubeşte foarte mult. Aş vrea să-i cunosc mai bine pe amândoi, să fim prieteni. Dar nu izbutesc să-l înţeleg. Câteodată, trec luni de zile fără să-mi dea un semn de viaţă. Apoi, îmi telefonează la miezul nopţii, vine să mă vadă în zori, rămâne ziua întreagă cu mine, nu se mai duce la minister, nu se mai duce acasă...
