— E de la Irina. Mă informează, într-o formă foarte aleasă, că sunt tată. A născut ieri în zori, un băiat...

— Felicitările mele!

— Mulţumesc! Vestea aceasta, cum era de aşteptat, m-a emoţionat foarte mult!... Am destupat o sticlă de şampanie şi am băut-o împreună cu nenea Iancu... Pe urmă, a început bombardamentul...

— Dar unde e domnul profesor?

— Nu ştiu ce-i cu el... A rămas în urmă. S-a rătăcit!...

— Nu se poate.

— S-a pierdut de mine pe la nouă, vorbi obosit Spiridon. L-am căutat vreo jumătate de ceas... Mi-e teamă să nu i se fi întâmplat ceva...

— Dar nu eraţi în adăpost? De ce-aţi părăsit adăpostul? Vădastra tăcu, strângându-şi servieta sub braţ.

— Aţi fost foarte imprudenţi, stărui Ştefan. Nu trebuia să ieşiţi din adăpost cât timp dura încă atacul. Mai ales că

domnul profesor are groază de bombardamente...

— E o chestie delicată, nu v-o pot spune. O chestie care ne priveşte numai pe noi, familia...

— Trebuie să-l căutăm, spuse Ştefan tulburat deodată. Trebuie să mergem imediat...

245

NOAPTEA DE SÂNZIENE

Vădastra nu răspunse. Se mulţumi să-şi treacă în neştire mâna prin păr.

— Ce s-a întâmplat cu domnul profesor? îl întrebă din nou, aproape strigând.

— Nu ştiu... S-a rătăcit... O să aflăm mâine dimineaţă ce s-a întâmplat cu el...

începură să se audă zgomotele motoarelor de avion, urmate de salve masive de artilerie. Vădastra îi apucă speriat braţul.

— Iar vin! şopti. Vin din nou!... Şi vin spre noi!... începu să tremure. Se agăţă deznădăjduit de Ştefan.

— Ce ne facem? întrebă. Acum nu mai scap!... Acum, ştiu că nu mai scap!... Cerul fu scrijelat în acea clipă de

zeci de reflectoare, care-şi concentrau

bătaia chiar deasupra capetelor lor.

— Să căutăm un adăpost, spuse Ştefan privind în jurul lui. Haide cu mine! ... începu să fugă în susul străzii, unde i se părea că distinge o clădire mai

mare. Dar câteva clipe în urmă auzi şuieratul ascuţit al unei bombe şi se trânti la pământ. îşi simţi ceafa şi părul lovite cu nisip şi moloz. „întocmai ca şi atunci, ar fi vrut să ţipe, dar nu putea; gâtlejul îi era sugrumat, ca prins în frânghii nevăzute. Zări totuşi capul lui Ionel ieşind o clipă la suprafaţa apei, printre clăbuci. «Mia!»", strigase el.

Era sigur că-l auzise strigând. Apoi, parcă tot cerul se lăsase pe baltă şi o strivise, ca un cort uriaş care s-ar fi prăbuşit cu un zgomot asurzitor. Nu mai putea auzi nimic. încercă să se ridice, să-l caute pe Spiridon, dar se împiedică de o lespede răsturnată pe trotuar şi căzu din nou. De data aceasta, simţi o durere ascuţită în amândoi genunchii. Rămase câteva secunde nemişcat, închizând ochii, strângându-şi dinţii. îl auzi pe Vădastra, în urma lui, căutându-l.

— Unde sunteţi? strigă el înspăimântat. Unde sunteţi?

Se ridică anevoie şi se îndreptă spre clădire; Vădastra alerga în urma lui. Când se apropiară, zgomotul motoarelor se auzea atât de puternic, încât amândoi se trântiră din nou la pământ, ferindu-se parcă să respire. De-abia atunci îşi dete seama că, puţine case în urmă, începuse o anumită agitaţie, se auzeau glasuri, un claxon de maşină.

întoarse capul să vadă ce se întâmplă. Se aprinseseră câteva mici focuri — pe acoperişuri, într-o grădină, pe marginea trotuarului. „Au căzut bombe incendiare", îşi spuse, şi se pregătea să se ridice când simţi lângă el trupul lui Vădastra, târându-se.

— Nu vă mişcaţi! şopti el. Eu ştiu ce-are să se întâmple. Acum au să cadă din nou alte bombe. Mi-a spus doamna Zissu.

Incendiile se întindeau. Strada întreagă începuse să se lumineze, bătută din mai multe părţi de flăcări. Se auzi de departe, sirena unei maşini de pompieri. Voi din nou să se ridice, dar Vădastra îl apucă de braţ.

MIRCEA ELIADE

244

Târziu, la capătul unei alei, i se păru că zăreşte o umbră. Se îndreptă într-acolo, dar după câţiva paşi se opri.

Crezu că aude cuvinte româneşti. Vocea i se păruse, la început, cunoscută, dar nu izbutea să o identifice. De-abia apropiindu-se, îşi dădu seama, tresărind, că era glasul lui Vădastra.

— Săraca doamna Zissu! repeta el întruna. Săraca doamna Zissu! Să vină ea până aici pentru mine!...

Ştefan se apropie tulburat. Când îi spuse bună seara, Vădastra se întoarse brusc. Era cu capul gol şi nu-şi avea monoclul negru.

— Vorbiţi româneşte? întrebă el speriat. Sunteţi român?

— Sunt Viziru.

îi întinse mâna dar, în întuneric, Vădastra nu i-o văzu, şi Ştefan şi-o retrase repede.

— Cum de sunteţi la ora asta pe aici? Unde e domnul profesor? Vădastra nu-i răspunse. îşi trecu mâna prin păr.

Sub braţul stâng, Ştefan

observă că strânge servieta cu tabloul lui Antim.

— Ce s-a întâmplat?

— Am primit o telegramă, vorbi cu greutate Vădastra. O am cu mine... Staţi să v-o arăt, adăugă şi începu să

caute în buzunar.

îi întinse un plic.

— Tot n-o pot citi. Spune-mi dumneata ce scrie în ea...

— E de la Irina. Mă informează, într-o formă foarte aleasă, că sunt tată. A născut ieri în zori, un băiat...

— Felicitările mele!

— Mulţumesc! Vestea aceasta, cum era de aşteptat, m-a emoţionat foarte mult!... Am destupat o sticlă de şampanie şi am băut-o împreună cu nenea Iancu... Pe urmă, a început bombardamentul...