— Să coborâm repede! Sunt chiar deasupra noastră!...

Ieşiră grăbiţi pe culoar şi începură să coboare scările spre subsol. Nu mai vorbea nimeni.

— Aşteptaţi-mă şi pe mine! auzi Ştefan glasul femeii care rămăsese în urmă. O aşteptă cu lanterna în mână. Când îl ajunse femeia i se agăţă de braţ.

— Nu mai pot! murmură ea printre lacrimi. Simt că mi se face rău. Fotescu îl întâmpină încruntat în pragul adăpostului.

— Haideţi, domnilor, exclamă el nervos. Haideţi mai repede, ce Dumnezeu! ... Subsolul era aproape plin. De aici, din adăpost, exploziile şi salvele artileriei

se auzeau parcă şi mai puternice. Nu mai vorbea nimeni. Fotescu îşi încleştase dinţii şi privea în jos, aproape cu ura.

237

NOAPTEA DE SÂNZIENE

— Cred că se depărtează, spuse târziu cineva. Poate am scăpat şi de data aceasta...

Tăcură iar toţi.

— Ne-a tras o spaimă teribilă! spuse târziu cel de-al patrulea.

— Păcat! vorbi Fotescu. Ştii ce aveam? se adresă lui Gherghel. Chintă regală de damă!...

Acesta îl privi iritat, dar cu oarecare admiraţie.

— Ai jucat-o prost, atunci. Eu aveam care de aşi servit. N-ar fi trebuit să mă relansezi cu zece lire. Trebuia să

ceri o liră, două, ca să vezi ce fac eu...

— Poate că ai dreptate, făcu Fotescu pe gânduri.

Dar atunci începură din nou să se audă exploziile şi tăcu, încruntat, silindu-se să respire cât mai adânc.

în seara aceea nu au mai cinat. într-un moment de acalmie, cineva ieşise în stradă şi se întoarse cu vestea.

— Arde Londra!

Ştefan şi Fotescu se duseră să vadă şi ei. Către City, cerul era incendiat. Vâlvătăi roşii izbucneau la răstimpuri din masa aceea însângerată, înălţându-se vertiginos, pălind şi iarăşi însufleţindu-se. în aer plutea un miros de funingine şi catran. Bubuiturile şi exploziile se auzeau întruna, depărtate. Când se reîntoarseră în adăpost, îi găsiră pe toţi foarte palizi. Parcă nici nu îndrăzneau să întrebe ce văzuseră.

— De data aceasta a început bombardamentul serios! spuse cineva. A început bătălia Londrei...

Tăcură toţi.

— Atacă în valuri, vorbi un englez între două vârste, care ieşise şi el să vadă. Acum se aud din nou avioanele.

Sunt din nou deasupra noastră...

într-adevăr, casa se cutremură din nou câteva clipe în urmă şi exploziile se înteţiră. în adăpost nu se mai auzea decât respiraţia grea a unei bătrâne astmatice.

— Se apropie, şopti femeia privind speriată către Ştefan. De data aceasta nu mai scăpăm!...

Ştefan plecă fruntea, aşteptând. „Un om trăieşte autentic câteva ceasuri la fiecare zece, cincisprezece ani", îi spunea Ioanei. Ieşiseră amândoi în balcon. Era la Predeal. O dimineaţă clară de august, la Predeal, de mult, în alt timp, înainte. 1934? Era înainte; o dimineaţă de vară; urcaseră de mai multe ori pe munte şi acum se aflau la Predeal. Vacanţa de vară; nu se întâmpla nimic. „Un om trăieşte autentic... Un credincios nu are mai mult de două, trei experienţe religioase în toată viaţa lui, adăugase. Restul e rutină. Ca şi viaţa noastră: o M1RCEA ELIADE

238

serie nesfârşită de automatisme. Doar câteva ceasuri autentice la zece, cincisprezece ani. Şi când vrei să ieşi din rutină, faci istorie..."

— La ce te gândeşti? întrebă femeia. Exploziile se îndepărtaseră.

— La ce te gândeai adineauri? stărui ea. Ştefan ridică din umeri zâmbind.

— Mi s-a făcut foame, dar nu mai am curajul să urc până sus, spuse doamna Fotescu. Dacă vin din nou? Mi-e groază să rămân singură, acolo, sus...

— Mă urc eu şi aduc nişte pesmeţi şi poate câteva sandviciuri, spuse Fotescu.

Dar când se apropie de uşă, casa se cutremură din nou. Explozia care se auzi o clipă în urmă îi sperie pe toţi.

— Nu cumva a căzut pe casa noastră? întrebă cineva.

Domnul între două vârste ieşi din subsol ca să verifice. Se întoarse cu un bătrân înalt şi voinic, cu cască metalică; era home-guardul din cartier.

— Bomba a căzut la colţul străzii, spuse el cu un glas jovial. A dărâmat doar o aripă a casei doctorului Elwin.

Dar au căzut şi bombe incendiare. Câteva chiar aici, pe trotuar. Le-am stins eu. Trebuie să controlăm acoperişul.

Cine vine cu mine?

Câţiva bărbaţi se îndreptară spre uşă. Home-guardul se întoarse spre Ştefan.

— Eşti căsătorit? Ai copii?

— Nu, răspunse.

— Cunoşti bine scara? Ştii pe unde se iese pe acoperiş?

— Aproximativ.

— Eu ştiu mai bine, spuse domnul între două vârste. Locuiesc la al patrulea. Dumneata, se adresă el lui Ştefan, verifică încă o dată trotuarul. Ştii să stingi o bombă incendiară?

— Da, răspunse Ştefan.

în clipa aceea simţi cum începe să tremure de emoţie, poate de frică şi se îndreptă umilit, furios, spre uşă. Auzi câţiva paşi, sfioşi, în spatele lui, dar nu se întoarse să privească. Abia în stradă văzu că-l urmează Gherghel.

— Eu n-am nici nevastă, nici copii, spuse el încercând să glumească, dar nu ştiu nici să sting bombele incendiare...

— Nu cred că e greu. Le înăbuşim cu nisip. E un sac cu nisip aproape de uşă... După câte îmi dau seama, adăugă

Ştefan, după ce privi în jurul lui, nu mai sunt şi alte bombe. Şi, câtva timp, nu cred că o să mai cadă. Avioanele au trecut pe deasupra noastră. S-au îndepărtat spre City. Acolo e focul ăl mare...