— Nu ne-am mai văzut de mult. Ea îmi telefonează mereu la minister. I-am vorbit de mai multe ori după 16
martie, ştii, din ziua când l-au împuşcat de Partenie. De-atunci mi-a telefonat mereu. Am să te rog să-i spui să
nu-mi mai telefoneze. Mâine mă reîntorc la minister. Roag-o să nu-mi mai telefoneze. Am să vin eu, curând, s-o văd. Spune-i să mă aştepte. într-o zi, foarte.curând, am să mă duc s-o văd...
MIRCEA ELIADE
192
193
NOAPTEA DE SÂNZIENE
Tăcu iar. „Ar fi trebuit, totuşi, să mă duc s-o văd", îşi spuse Biriş. Rămase câtva timp privind-o, prin fumul de ţigară, aproape goală, în faţa lui, cu o mână pe piept. Fără să-şi dea seama, oftă adânc şi se înecă în fum. începu să tuşească. Ştefan îl privi cu o neînţeleasă curiozitate, cât timp dură accesul de tuse.
— Ştii, reîncepu el brusc, acolo, în labirint, mă simţeam închis din toate părţile. Parcă m-aş fi aflat prizonier într-o imensă sferă de metal. Parcă nu mă mai găseam în pântecele balenei, ci înlăuntrul unei imense sfere de metal. Nu-i vedeam nicăieri marginile, dar mă simţeam totuşi închis iremediabil înlăuntrul ei, simţeam că oricât m-aş zbate, oricât aş înainta, oricât de departe de centrul de unde plecasem şi mai aproape de marginile ei, marginile acestea de fier îmi rămâneau inaccesibile. Mă simţeam condamnat pentru tot restul vieţii să mă învârt, orbeşte, zadarnic, înlăuntrul sferei acesteia, ca în întunericul unui labirint. Şi, totuşi, într-o zi, aproape fără să-mi dau seama — am sfărâmat coaja, şi am ieşit, aşa cum ai ieşi dintr-un imens ou, a cărui coajă ţi se părea inaccesibilă, invulnerabilă, ca o lespede şi pe care, abia atingând-o, s-a sfărâmat. Şi am ieşit din nou la lumină, am ieşit din labirint...
Se însufleţise vorbind, coborând pe alocuri glasul, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l audă şi altcineva, dar
lumina ochilor îi rămăsese tot atât de curată. Biriş înghiţi de mai multe ori, cu toată puterea, ca să-şi stăpânească
noul acces de tuse pe care-l simţea apropiindu-se. Atunci îl lovi un miros de petrol plutind vag în jurul lui, risipindu-se din hainele lui, din trupul lui. îşi ridică sfios palma în dreptul nărilor şi o mirosi. Mâna îi mirosea puternic a tutun.
— Acesta e mesajul pe care te rog să-l comunici Ilenei, continuă Ştefan. Să nu deznădăjduiască. Maşina aceea din Pădurea Băneasa, există. Em am văzut-o de mai multe ori. Ea n-o vede, încă, dar într-o bună zi, fără să-şi dea seama, are s-o vadă şi ea. E maşina ei...
Biriş îl asculta numai pe jumătate. Simţea în fundul gurii un gust sălciu şi înţelese deodată: „M-am înecat", am tuşit prea mult. înghiţi din nou, cu un efort. „Probabil, puţin sânge, îşi spuse. Dar nu e hemoptizie. Nu e ca atunci", şi zâmbi deodată, luminându-se. înţelese de unde îi venea mirosul de petrol. Venea de foarte departe, din adolescenţa lui. Răcise în iarna aceea, în prima iarnă după război, şi rămăsese o săptămână în pat. Era în Ferentari, în casele coanei Viorica, unde nu fusese încă instalată lumina electrică. în odaia lui, cu tapet înflorat, de culoarea grâului tânăr, se afla o lampă mare cu petrol. în seara aceea, coana Viorica întârziase în oraş. Se făcuse întuneric, şi începu să-i fie urât, singur. Se coborî din pat şi bâjbâind, căută chibriturile, scoase globul şi înălţă fitilul. îl lovi un miros puternic de petrol, care-l ameţi. Şi tot atunci simţi un gâlgâit molcom, cald, sălciu, undeva în gât, în fundul gurii. îi venea să scuipe şi nu ştia unde. Scuipă în pumn, apoi, cu cealaltă mână, pe jumătate adormit, sleit de puteri, scapără un chibrit şi aprinse fitilul. îl orbi o flacără galbenă
roşcată, năclăită într-un fum gros, care tremura ameninţătoare în faţa lui. încercă să aşeze globul deasupra-i, dar ochii îi alunecară peste cealaltă mână, pe care o ţinea încă închisă — şi încremeni. Printre degete, se scurgea o spumă roşietică, amestecată cu sânge.
— Tu îţi mai aduci aminte cine a spus că miracolele sunt irecognoscibile, în sensul că sunt camuflate printre întâmplările de toate zilele, că sunt împlinite, în aparenţă, de către oameni care seamănă cu noi toţi, oamenii de rând?
îl întrebase plecându-se puţin spre el, ca şi cum ar fi vrut să scurteze distanţa dintre ei, dar nu-i lăsa timp să
răspundă, ci continuă, cu acelaşi glas înfierbântat şi totuşi limpede.
— Este foarte adevărat, este întocmai aşa. Tot ce nu aparţine lumii noastre seamănă cu restul lumii noastre. Am citit odată că Făt-Frumos trebuia să ghicească un măr de aur dintr-o sută de mere care erau numai poleite cu aur.
Dacă nu ghicea i se tăia capul. Cu noi se întâmplă exact acelaşi lucru. Ca să putem ieşi din pântecele balenei, trebuie să ghicim, printre miliardele de lucruri ale lumii noastre, acel unic exemplar care nu aparţine lumii noastre, dar care, aparent, nu se deosebeşte întru nimic de celelalte miliarde de lucruri la fel cu el. Dacă nu-l ghicim, suntem pierduţi, ni se taie capul. Din fericire, ni s-a lăsat o viaţă întreagă ca să-l ghicim. Dar dacă, până
la moarte, nu-l ghicim — suntem pierduţi.
Se opri iar, şi-l privi. Biriş tăcea, fără să încerce măcar să-şi ascundă plictiseala. „Nu este ca atunci, înţelesese el, nu este o hemoptizie. Am fumat prea mult. Mi s-a mai întâmplat asta." De nenumărate ori de-atunci, în adolescenţă, simţise acelaşi gust sălciu în fundul gâtului, chiar după ce fusese trimis la Călăraşi. Doamna Porumbache nu avea încredere în doctori, nici în sanatorii. îl încredinţase, ca să-l vindece, unui cumnat al ei din Călăraşi, măcelar. Când a venit să-l ia, Stere era un bărbat bătrân, dar avea obrajii roşii şi plesnea de sănătate.
„Dă-mi-l mie, Viorico, îi spusese, şi până la vară îi dreg eu bojocii." Măcelăria lui Stere se afla la bariera oraşului, aproape de zahanâ. La patru dimineaţa, Stere îl trezea şi-i aducea un muşchi în sânge, aproape crud, şi un pahar mare cu vin roşu. „Ia scoală, nepoate", îi spunea. Avea şorţul lui de măcelar, pătat cu sânge proaspăt, şi mirosea întotdeauna a sânge. Somnoros, Biriş se apuca să mănânce, în silă, dar se cutremura când trebuia să dea peste cap paharul cu vin roşu. „E din via lui finu' Lică", spunea Stere, dar lui Biriş i se părea că e vin amestecat cu sânge. Apoi Stere se reîntorcea la zahanâ şi el se culca la loc. Peste trei ceasuri, îl deştepta din nou, cu alt muşchi în sânge şi alt pahar cu vin roşu, şi apoi iar îl punea să doarmă, până la zece dimineaţa, când îi aducea al treilea muşchi şi două ouă crude, pe care le înghiţea închizând ochii. Asta a durat până în mai, când Stere l-a descoperit în odaia unei nepoate, rămasă de curând orfană, pe care o adusese dintr-un sat de la Dunăre ca să-i MIRCEA ELIADE
194
ţină loc de nevastă şi servitoare. Stere şi-a scos tacticos cureaua lui grea de sub şorţul pătat de sânge. „Să nu dai, nene, că sunt bolnav!", a strigat Biriş. Dar Stere se îndreptase spre nepoată şi începuse s-o croiască peste spate, măsurat, fără grabă, dar adânc. Fata a început să urle, smulgându-şi cu amândouă mâinile părul. „Că ce-am eu cu tine, mă nepoate, i-a spus Stere, că nu de unul ca tine m-aş teme eu. Dar ea e vinovată, că acum a cunoscut şi ea fierbinţeală
de om tânăr."
— Acum, că am ieşit din labirint, reîncepu Ştefan cu un glas mai detaşat, am înţeles că sfera aceea care mi se părea nesfârşită şi inaccesibilă era, de fapt, spartă în diferite locuri. Dar, evident, nu-mi dădeam seama că era spartă, că prin toate acele spărturi se putea ieşi, că fiecare spărtură era o fereastră. Puteai oricând sări afară, pe fereastră...
— Toate acestea fac parte din mesajul către flena? îl întrerupse, cu seriozitate, Biriş.
— Toate, răspunse ferm Ştefan. I-am vorbit de ele Ioanei, dar vreau să le afle şi Ileana. Şi pentru că nu mă pot
duce, încă, s-o văd — te-aş ruga pe tine să i le spui. Spune-i că tot ce se întâmplă cu ea, acum, n-are mare importanţă. A aflat şi ea că o iubesc, a aflat-o chiar de la mine; nu i-am putut ascunde lucrul acesta. Văd că nu spui nimic. înseamnă că ai înţeles şi tu, că eşti şi tu de acord. Unde ar putea duce o asemenea dragoste? Anna Karenina, Tristan şi Isolda? Ar fi prea trist. O dragoste care înlocuieşte pe alta, un adulter ca oricare altul, născut din Timp, măcinat de Timp, ursit morţii, ca o vietate oarecare născută din moarte şi reîntorcându-se în moarte.
Dacă nu izbutesc s-o iubesc pe una aşa cum o iubesc pe cealaltă, ce sens mai poate avea dragostea aceasta nouă?
De ce-am mai întâlnit pe Ileana, de ce m-am îndrăgostit de ea? Eu am iubit-o de totdeauna pe Ioana; din clipa în care am zărit-o am înţeles că o iubeam de totdeauna, că dragostea aceasta mi-a fost ursită. Atunci, de ce m-am îndrăgostit şi de alta. Numai ca să mă culc cu ea? Dacă dragostea aceasta nouă, neaşteptată, nesolicitată, nu va duce decât la înlocuirea Ioanei prin Ileana, nu ar avea nici un sens... Spune-i tot ce ţi-am spus eu acum. Am să i le repet şi eu, de altfel, când am s-o reîntâlnesc, dar aş vrea să le ştie de pe acum. Spune-i că maşina există, că
ferestrele există, că sfera aceasta în care suntem închişi este numai în aparenţă de oţel, în realitate e spartă în nenumărate locuri, e asemenea unei coji de ou spartă în toate părţile. Spune-i toate lucrurile acestea acum, cât le înţeleg încă. Mâine, poimâine, am să le uit şi eu, şi am să mă reîntorc la mine însumi.
Biriş se ridică brusc şi-i întinse mâna. îşi simţea din nou gâtlejul umed, şi acelaşi gust sălciu de sânge cald în gură. Trebuia să scuipe. Strânse repede mâna lui Ştefan, care-l privea încurcat, şi plecă. Pe scară, îşi scoase batista şi scuipă. Nu era, totuşi, sânge, ci doar o spumă roşietică. „Nu am nimic, îşi spuse. Va 195
NOAPTEA DE SÂNZIENE
trebui să fumez mai puţin." Câteva trepte mai jos se întâlni cu Ioana. Urca încet, rezemându-se cu mâna de rampă.
— L-am minţit degeaba, îi spuse. N-a crezut nimic din tot ce i-am povestit atunci; mi-a spus-o chiar el, a doua zi.
Zâmbea absentă, întristată. Biriş se trezi atunci cu batista însângerată în mână şi şi-o ascunse pripit în buzunar.
Roşi şi simţi cum fruntea i se acoperă deodată de broboane. Dar nu mai îndrăzni să-şi scoată batista să se şteargă.
O privea în neştire, o privea cum îi zâmbeşte.
