— Crezi că au trecut? întrebă mai târziu Antim.

Bărbatul îşi întrerupse lectura şi-i ascultă. Apoi, adresându-se lui Vădastra, întrebă: MIRCEA ELIADE

232

— Romaniansl

— Yes\ răspunse el ştergându-şi fruntea cu batista.

— Read herel îi arătă el, zâmbind, un articol din jurnal. Spiridon îl luă mulţumind corect.

— Ce scrie acolo? se interesă Antim.

Câteva clipe, Spiridon parcurse articolul fără să-i răspundă.

— E despre noi, spuse el târziu. A început retragerea din Transilvania. Şi generalul Antonescu a cerut Regelui să

abdice!...

Dar în acea clipă o nouă explozie zgudui adăpostul şi luminile se stinseră. Toată lumea tăcu.

— Unde eşti? întrebă răsuflând greu Antim. Ţine-mă de braţ!... Parcă mi s-au muiat picioarele... Doamne Dumnezeule mare!... Doamne Dumnezeule!...

Dar se întrerupse brusc şi întrebă răguşit pe Spiridon.

— Dar unde e servieta?

— E la mine, şopti acesta.

— Dă-mi-o s-o ţin eu!... Să nu observe ăştia ceva, adăugă foarte încet. Vădastra nu răspunse.

— Dă-mi, domnule, servieta! izbucni Antim întinzând mâna prin întuneric. O găsi şi şi-o strânse sub braţ, tremurând de emoţie.

— Mă speriaseşi! spuse şi oftă prelung.

în seara de 9 septembrie Ştefan era invitat la masă la Fotescu, secretarul de presă. îl găsi jucând poker cu alţi câţiva români.

— Jucăm de la cinci, îi spuse, ca să mai uităm de necazuri. Că dacă ar fi să ne consumăm pentru fiecare catastrofă, ne pierdem minţile... De trei ori potul, adăugă el adresându-se mesei.

Ceilalţi îşi examinară cu atenţie cărţile.

— Fără mine, spuse o doamnă.

— Distracţie de război! exclamă bine dispus Fotescu întorcându-se spre Ştefan. Am citit undeva că jocul de cărţi e cea mai bună apărare împotriva panicii...

— Păcat că nu ştiu să joc, spuse Ştefan trăgându-şi scaunul aproape de el. Dar poate am să învăţ şi eu, curând...

— Dar dumneata ce faci tot timpul? îl întrebă vecina lui. Ce faci ca să uiţi de... să uiţi de război, de tot ce se întâmplă?

Era o femeie încă tânără, dar cu figura veştedă, obosită. Fuma întruna, şi degetele îi erau îngălbenite de tutun.

Când vorbea, îi tremura uşor buza de sus.

— Mai ales că eşti singur, continuă ea, eşti despărţit de familie...

— Dumneata ce faci, cum te-ai organizat? îl întrebase ministrul întâlnindu-l ultima oară. — îmi apăr libertăţile esenţiale, răspunsese el zâmbind. îmi păstrez

233

NOAPTEA DE SÂNZIENE

o parte din timp numai pentru mine singur... — Nu, îl întrerupse ministrul, te întrebam de altceva: cum te-ai organizat în eventualitatea invaziei, a bombardamentelor masive... Rămâi la Londra? — La asta încercam şi eu să răspund. Pentru orice eventualitate, mi-am organizat astfel programul încât să-mi păstrez numai pentru mine singur câteva ore pe zi. în acele ore, nu am nici un contact cu evenimentele. Nu ascult radio, nu citesc ziarele.

Orice s-ar întâmpla, în fragmentul acela de Timp pe care-l smulg din istorie şi-l păstrez numai pentru mine, nici un eveniment nu mă poate ajunge. Ministrul îl privise după obiceiul lui, lung şi totuşi absent. — Te invidiez, îi spusese.

— ... Trebuie să-ţi fie foarte greu, continuă femeia.

— Greu, fireşte. Şi mai ales va fi din ce în ce mai greu. Dumnezeu ştie câte catastrofe ne mai aşteaptă...

— Atunci, ce faci? îl întrerupse ea.

— încerc să-mi apăr libertăţile esenţiale, spuse.

Dar observă că ceilalţi îl privesc puţin plictisiţi că le-a întrerupt jocul şi tăcu brusc. „Dacă într-un asemenea ceas România ar fi invadată sau, ferească Dumnezeu, s-ar întâmpla o altă catastrofă, de alt ordin, eu voi afla printre cei din urmă aceste tragedii. Ceasurile acestea anistorice îmi îngăduie să suport, în restul timpului, teroarea istoriei. în cele din urmă teroarea mă ajunge şi pe mine; dar am cel puţin satisfacţia de a fi rămas, câteva ceasuri, liber; am satisfacţia de a nu fi fost integrat evenimentelor în chip automat, ca un sclav care se mişcă şi se odihneşte la ordinul stăpânului..."

— Adică? îl întrebă Fotescu, jucându-şi degetele deasupra cărţilor. Cum îţi aperi libertăţile?

— Stăpânul nostru, al tuturor, este astăzi Războiul, începu din nou Ştefan. El a confiscat întreaga istorie contemporană, timpul în care am fost ursiţi să trăim. Europa întreagă trăieşte ca un monstruos automat, pus în mişcare de veştile lansate în fiecare minut de sutele de posturi de radio, de ediţiile speciale ale ziarelor, de convorbirile între prieteni... Chiar când rămânem singuri, tot la Război ne gândim, adică, tot sclavii Istoriei suntem. Teroarea evenimentelor este nu numai umilitoare pentru fiecare dintre noi, ca fiinţe umane, dar este, în cele din urmă, sterilă. Nimic nu se alege din acest contact permanent cu Istoria; nu ne îmbogăţim cu nimic, nu descoperim nimic care să merite într-adevăr să fie descoperit...

Femeia îl privea intens, concentrată, parcă s-ar fi trudit să ghicească alte înţelesuri, şi fuma întruna, trăgând adânc din ţigară. — Istoria este stenică_şi fecundă pentru cei care o fac — dar nu si pentru cei care o suportă.

Pentru un ăvlâToFenglez care apără cerul Angliei şi-şi risca viaţa în fiecare clipă, pentru el, fireşte contemporaneitatea istorică e fecundă, căci istoria pe care o face el îl ajută să se reveleze sieşi. Dar pentru noi, ceştilalţi, care asistam pasivi, pe

MIRCEA ELIADE

234

pământ, la lupta lui contra avioanelor germane — ce ne revelează această luptă? Numai teroare...

— împotriva terorii istoriei, continuă cu oarecare enervare pentru că ghicea că-i plictiseşte pe toţi, împotriva ei nu sunt decât două posibilităţi de apărare: acţiunea sau contemplaţia. Aviatorul care apără cerul Angliei acţionează; noi nu avem altă soluţie decât să contemplăm, adică să ieşim din Timpul istoric, să regăsim alt Timp...

Un tânăr aproape pleşuv, fiul unui negustor de grâne, care anevoie îşi ascundea plictiseala că jocul fusese întrerupt, îşi cercetă încă o dată cărţile.

— Cât ai spus? întrebă ridicând privirile.

— Parcă spusesem de trei ori potul, făcu Fotescu.

— Eu nu merg, repetă vecina lui Ştefan.